Îmi îngădui să adaug la Dosarul recent al revistei – atît de izbutit dedicat Părintelui Scrima – o contribuţie. Ea priveşte relaţia între oralitate şi scriitură care îl caracteriza. Îmbinarea celor două poate spune ceva expresiv, cred, despre prezenţa lui André Scrima, despre tipul lui de muncă interioară, chiar despre stilul omului spiritual în genere.

Am mai menţionat: de-a lungul anilor 1993-2000 i-am solicitat Părintelui Scrima o seamă de texte pentru reviste culturale ori ştiinţifice. Înregistram ceea ce era expunere directă, o redactam şi, după etape de revizuire, textul era publicat. La originea textului se afla, aşadar, întotdeauna, solicitarea mea şi cuvîntul viu, pe loc desfăşurat, al autorului. Am îngrijit de asemenea volumul Timpul Rugului Aprins, născut şi el ca răspuns la o propunere: cea a filozofilor Andrei Pleşu şi Virgil Ciomoş ca părintele Scrima să evoce grupul de la Antim. În „Liminar”, el a ţinut să precizeze felul cum i-a cunoscut pe cei doi, cum s-a născut volumul.

Mi-a devenit astfel evidentă o trăsătură a producţiei spirituale şi intelectuale a lui André Scrima, care mi-a fost confirmată din plin cînd am organizat Arhiva André Scrima de la Colegiul Noua Europă – Institut de studii avansate din Bucureşti. Aproape toate, dacă nu chiar toate textele lui sînt răspunsuri la solicitări: academice şi/ori spirituale, publice ori private. Foarte multe dintre ele rezultă din înregistrări şi transcrieri realizate de interlocutori sau auditori. Spunea chiar el că nu produsese vreodată un text în postura de autor care concepe, autonom, o lucrare. Nu făcuse o listă a lucrărilor şi publicaţiilor lui. Creativitatea lui devenea discurs mai ales în relaţie cu celălalt, solicitat de celălalt. Aş spune chiar în faţa celuilalt.

Şi, de multe ori, André Scrima ţinea să prefaţeze textul tipărit cu detalii privind originea lui orală, interlocutorii care i l-au solicitat, contextul în care a apărut, traseul textului pînă la publicare. De ce atîtea precizări, de ce o atît de minuţioasă „punere în cadru”? m-am întrebat nu o dată în faţa acestor pasaje introductive. Mi se păreau ciudate, de un excesiv accent pe persoana proprie. Dar nu putea fi doar atît. Părintele Scrima avea, e drept, cochetării, afectări, autoadmiraţie. Dar, în chestiunile spirituale, primau, la el, o rigoare şi un devotament, aş spune transindividuale. Aşadar de ce atîta insistenţă în a descrie circumstanţele de producţie a textului?

Poate pentru a-i pune în evidenţă calitatea de „eveniment”. Un eveniment nu pe linie simplu culturală, ci unul care îşi căuta locul sub o lumină mai înaltă. Un eveniment la care vorbitorul, interlocutorii, asistenţa erau fiecare, în felul lor, părtaşi, în care toţi erau cuprinşi.

Ce trăsături avea „evenimentul”, potrivit notaţiilor cu care André Scrima ţinea să-l însoţească? Era „provocat”, răspundea unei preocupări a celuilalt. Apoi, consta într-un discurs direct, nepregătit altfel decît prin ceea ce adunaseră, în vorbitor, de-a lungul vremii, reflecţia, meditaţia, experienţa. Se petrecea într-un „acum” al întîlnirii, unde putea interveni şi o altă instanţă, chemată tocmai de preocuparea celor reuniţi. În sfîrşit, „evenimentul” era atent situat: apărea la încrucişarea unor drumuri, poate a unor destine. André Scrima, călătorul, întîlnea alţi oameni sensibili la tema călătoriei, călători potenţiali sau abia porniţi la drum sau colegi pe drumuri convergente. Nu întîmplător, el evoca adesea călători spirituali din alte epoci, filiaţii de itineranţi, în a căror linie se insera, pe care încerca, poate, să o transmită, să o prelungească.

Am insistat atît pe oralitatea producţiilor lui, încît s-ar putea crede că scriitura era, pentru el, neînsemnată. Or lucrurile nu stăteau deloc aşa. S-au păstrat în Arhiva Scrima de la NEC nenumărate notiţe manuscrise. Scria pe caiete, pe agende, pe file, pe plicuri, pe ştraifuri de hîrtie, pe programe de colocvii, pe cartoane de invitaţii, pe margini de jurnal. Fixa astfel o idee, un poem, o rugăciune, o expresie izbutită, un eveniment interior, o temă. Există note dezvoltate, lungi de cîteva pagini, în care scrisul e lizibil, ordonat pus în pagină, unde expunerea e bine înlănţuită, organizată. Pe lîngă ele, există alte notiţe, mai cu seamă din a doua parte a vieţii, care ajung pînă la indescifrabil: sînt aruncături de grafie colţuroasă, ca şi cum sensul care i-a apărut ar fi fost prea subtil (prea tainic?) ca să poată fi pus clar în scris. În altele, scriitura se încalecă, trece printre şi peste alte rînduri deja scrise, devenind un hăţiş de neînţeles pentru altcineva decît autorul ei. Slujeşte doar ca „urmă” a unui eveniment intelectual? E doar marcajul unui înţeles care nu se lasă extras de la locul lui, din interioritate, unde e luminos? E încercarea febrilă de a expune nodul strîns al unui gînd?

În faţa masei de scriitură, atît de diversă ca grafie, suport şi stil, trebuie să accepţi că ea exprimă ceva foarte propriu lui André Scrima: un act neîncetat de ruminatio intelectual-spirituală.

Cum se ştie, ruminatio e un termen cu mare trecere în mediul contemplativ medieval: însemna a „rumega”, a „mesteca” îndelung, continuu, cuvîntul divin pentru ca el să-şi exale sevele, savoarea, sensurile, iar ele să pătrundă în fiinţă, să o hrănească şi să o transforme. Iar această îndeletnicire cu „mistuirea” cuvîntului şi a tematicii spirituale e foarte veche, e proprie tuturor tradiţiilor. E, cred, potrivit să o avem în vedere atunci cînd încercăm să găsim rostul scriiturii la André Scrima. Nu vreau să spun că, în ceea ce îl priveşte, scriitura ar epuiza atitudinea „ruminativă” faţă de tematica spirituală. Această atitudine era însuşi modul lui de a fi. Scriitura era doar un suport, un exerciţiu, una dintre practicile de cercetare/descoperire/maturare a cunoaşterii. Scrisul ajuta reflecţia, întîlnea verticala inspiraţiei, marca urmărirea pistelor de sens.

Încă ceva. Multe dintre scrierile rămase de la André Scrima sînt interpretări de texte. Prin hermeneutica lor, el merge pe urmele altor călători, le explicitează traseul, îl asumă, îl prelungeşte, îl comunică. În această cheie a itineranţei atrase de Dumnezeu se desfăşoară „lectura hermeneutică” a Scrisorii Părintelui Ioan cel Străin, în Timpul Rugului Aprins. Există acolo chiar o menţiune precisă: „Îmi spuneam, încă de pe atunci (din vremea Antimului, n.m., A.M.) că Părintele Ioan călătoreşte cu Filocalia, dar şi cu Pelerinul rus aşa cum acesta călătorea cu Filocalia”. Pelerinul rus şi Părintele Ioan cel Străin călătoreau cu textele antecesorilor, dar călătoreau mai ales prin ele, cu ajutorul lor.

Stilul de discurs şi de scriitură al Părintelui Scrima ţine, şi el, de acelaşi regim al itineranţei. Nu făcea el astfel prezent un model foarte vechi de întîlnire, de „trecere” a cunoaşterii spirituale? Sugerînd astfel un mod în care tradiţia rămîne vie, într-o trecere fertilizantă.

(extras din contribuţia la un viitor număr al Revistei de studii ecumenice – Sibiu, dedicat lui André Scrima, realizat în colaborare cu Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române)

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.