Descriind prieteniile anterioare convertirii din 386, Augustin ne înfățișează o comunitate de inspirație ciceroniană, ale cărei interese și bucurii împărtășite creau o intensă unitate spirituală. Formulele prin care este exprimată această comuniune trimit fără ezitare la Cicero (Laelius sau De officiis) – referința clasică prin excelență pentru Augustin, probabil primul autor creștin al unei „teorii a prieteniei”. Așa cum Sfîntul Vasile cel Mare a schițat o tipologie a prieteniei, punînd la locul cel mai de cinste prietenia spirituală, Augustin ia în discuție criterii ca interesul, plăcerea pură a prieteniei sau combinația între plăcerea de a fi împreună cu celălalt şi avantaje, reţinînd, desigur, intenția (a vrea binele prietenului), reciprocitatea şi tipul de relație. Dacă aceasta depinde de altceva, atunci „nu-ţi iubești prietenul, ci iubești altceva în el”. În Scrisoarea 155 introduce ca element esențial al autenticității prieteniei tocmai gratuitatea afecțiunii. Preeminența revine celuilalt, privit ca un alter ego, așa cum apare și în Confesiuni: „Încă şi mai mult mă miram că, după moartea lui, am rămas în viață eu, care nu eram decît un alt el însuși. Ce bine s-a exprimat poetul cînd, vorbind despre un prieten, l-a numit jumătatea sufletului său. Am simțit că sufletul lui şi sufletul meu nu au fost decît un singur suflet, trăind în două corpuri; şi de aceea îmi simțeam viața cuprinsă de groază, căci nu voiam să trăiesc cu sufletul înjumătățit” (Conf., IV, VI, trad. de E. Munteanu).

Dacă înainte de convertire prietenia avea această dimensiune imanentă, fuzională, după primirea credinței Augustin înțelege iubirea pe care o presupune prietenia în sensul conducerii celuilalt spre Dumnezeu, binele comun, singurul în care fidelitatea iubirii nu mai poate fi pierdută: „Fericit este, Doamne, cel ce te iubește pe tine şi îşi iubește prietenul în tine, iar pe neprieten îl iubește din dragoste faţă de tine” (Conf., IV, IX). Calitatea esențială a prieteniei este fidelitatea, motiv pentru care poate fi învestită cu un sens ce transcende afecțiunea umană naturală. Fidelitatea se apropie de credință, în interpretarea augustiniană, pentru că ambele se raportează la nevăzut: „Nu poți vedea, nici auzi sentimentele prietenului tău, dar le crezi (…). Nu-ţi rămîne altceva de făcut decît să te încrezi acestora fără a le vedea, asculta sau urmări, dacă vrei ca viața ta să nu se petreacă în singurătate, fără nici un prieten”.

Astfel, prietenul îţi oferă o dragoste în care esti invitat să crezi, căreia trebuie să-i răspunzi, dacă vrei să pășești pragul prieteniei. Fără credință, prietenia nu este posibilă. Nici în cele umane, nici in divinis. Mai mult, ceea ce apropie fidelitatea de actul credinței este o anume spontaneitate: cei doi se întîlnesc şi se deschid unul către celălalt fără să exercite o putere unul asupra celuilalt. Prietenia survine ca dar, care nu anulează însă zonele de necunoscut. Sînt pasaje augustiniene potrivit cărora „cercul identității” din viziunea aristotelică asupra prieteniei este spart: „Eu nu mă cunosc pe mine însumi; atunci ar fi oare nedrept şi nepotrivit să spun despre prietenul meu că îmi rămîne necunoscut, știind sigur că nici el nu se cunoaște pe sine însuși?”. Ceea ce nu înseamnă că întîlnirea prietenilor rămîne dominată de această parte de necunoscut; însă penumbra ireductibilă la care se referă interogativ episcopul Hipponei exprimă misterul insondabil al persoanei şi totodată pune şi mai mult în lumină darul prieteniei care face să izvorască între doi necunoscuți o cunoaștere nouă.

Pentru Augustin, prietenia mai are o calitate care îi potențează autenticitatea: libertatea și exprimarea adevărului: „Nu-mi place ca prietenii mei cei mai dragi să creadă despre mine că sînt mai mult decît sînt; căci dacă ei nu iubesc ceea ce sînt eu, ci ceea ce nu sînt, atunci nu pe mine mă iubesc, ci pe un altul care îmi poartă numele. Dar dacă mă iubesc în funcție de ceea ce cunosc despre mine sau în funcție de ceea ce ei cred că este adevărat în mine, atunci prietenia lor este adevărată pentru mine” (Scrisoarea 143).

(fragment dintr-o conferință publicată în 2011)

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.  

Foto: wikimedia commons