Ne aflam în miezul toamnei, în munţii Bucegi, pentru a identifica muntele cel sfînt al dacilor, Kogaion-ul, după marele istoric Strabon. Lumina timidă a dimineţii tomnatice se străduia să pătrundă printre valurile de beznă şi să ne lumineze calea de la Babele la Vîrful Omu. Personajele noastre, devenite antologice deja, aveau fiecare în parte un mod propriu de a urca: Cristi (Cr.) cu privirea aţintită la Vîrful Omu, fără să-l vadă, dar şi fără să se uite pe unde calcă, Clement (Cl.) concentrat exclusiv de plictisitor asupra marcajelor cărării, Mihai (M.) cu o privire aparent strabică, îndreptată apoi spre un punct himeric doar de dînsul înţeles, Ion (I.) cu privirea îndreptată doar spre gîndurile lui pervers de ontologice, ca unică realitate a lumii, Costena (Cos.), cu Omu în gînd, dar epuizant de atentă pe unde calcă, şi Iulia (I.), dînd din mîini ca să-i meargă picioarele. După o oră de mers, fiecare cum putea, ni s-a arătat vîrful cu stînca în formă de cap de om, cu privirea îndreptată spre cer şi fruntea proeminentă, alungită spre zări, şi cea mai apropiată de cer. Am poposit lîngă stîncă, încercînd să călătorim dimpreună cu privirea Omului, apoi am deschis o butelcă de vin şi am purces la sfîntul simpozion (syn=împreună, pino=a bea). 

Cr.: Dragi sympotes şi synanabates (împreună urcători), întrucît ne aflăm suspendaţi aici între cer şi pămînt, vom dezbate problema adevărului. V-aş ruga ca astăzi să nu consumăm mult, pentru că subiectul abordat presupune nephaliotis (trezvie), iar cel care se învredniceşte să-l guste ajunge la ceea ce numea Grigore de Nyssa nephalios methe (beţie trează). Ce este adevărul, de ce este dacă este, de unde este, cum şi cînd este, la ce-mi foloseşte, cine a stabilit fără să mă întrebe dacă-mi foloseşte – iată întrebări existenţiale radicale, la care vrem răspuns. Deşi în faţa lui Pilat, Iisus Hristos nu răspunde la întrebarea ce e adevărul, cu puţin înainte de aceasta le spune ucenicilor că El este Calea, adevărul şi viaţa, subliniind prin aceasta că El este Creatorul şi Mîntuitorul lumii. În alt loc le spune succint şi enigmatic, în acelaşi timp, că adevărul ne va face liberi. Nu poţi fi liber fără să ştii de unde vii şi unde te duci, ce eşti şi de ce eşti, pentru că, aşa cum spunea Sartre, sîntem condamnaţi la sens, condamnaţi la libertate! Adevărul este esenţa vieţii noastre! Pentru a-şi găsi libertatea şi împlinirea ontologică, omul nu doar trebuie să afle adevărul, ci să devină adevăr! 

I.: Aşa este! Nu este vorba de o înţelegere sterilă a unor teorii, ci de un act simbiotic între noein (a gîndi) şi einai (a fi). A afla ceea ce eşti, iată adevărul adevărat! De altfel, cuvîntul grec pentru adevăr aletheia vine de la adjectivul alethes, format din a privativ şi lethe = uitarea, care înseamnă ceea ce nu trebuie uitat, ceea ce nu trebuie să rămînă ascuns. Viaţa în minciună se rezumă la a uita ceea ce eşti! 

Cl.: Tot eu va trebui să vă curm acest entuziasm efeb şi această rătăcire deşănţată printre idei abstracte, rupte de realitatea concretă. Ca de fiecare dată, şi acum, începeţi debordant, fulminant şi grozav de conclusiv, dar cu argumente friabile! 

M.: Şi eu am observat, Clem, că aceşti doi rascolnici balcanici, în loc să plece de la realităţile de aici, se cocoaţă în stele şi de acolo declamă teoriile lor presărate cu frînturi de citate, ciuntite în slujba marotelor lor. 

I.: Atunci ce e adevărul, de vreme ce, aşa cum insinuaţi prin critica asta obtuză, e ceva care se află, şi nu care ni se descoperă de acolo, de dincolo de stele? E o simplă idee? 

Cl.: Adevărul nu este nici o simplă idee, nici o convenţie. Sîntem de acord cu voi că este esenţa vieţii, dar respingem categoric această viziune a voastră eminamente extraterestră. Nu există adevăr fără realităţile concrete. Evident, adevărul transcede realităţile concrete, însă, în acelaşi timp, putem spune că se află imanent în totul din lume. Adică, de la adevăruri spre adevăr, nu ca voi, obsesiv, de la adevăr spre adevăruri. Şi dacă vreţi să mă exprim şi eu evaziv ca voi, adevărul se descoperă şi, descoperindu-l, ni se descoperă. Concret! 

Cr.: Tocmai această viziune anteică este o himeră, deoarece noi considerăm că adevărata realitate este dincolo de îngustimea şi opacitatea concretului. Apoi, eu consider că 2+2 = 4 este unul dintre adevăruri, nu neapărat adevărul. S-ar putea ca uneori realităţile tale concrete să fie mai false decît însăşi minciuna. A trăi adevărul nu înseamnă neapărat a nu spune minciuni, ci a nu fi minciună. Sînt oameni care rămîn mincinoşi chiar şi atunci cînd spun adevărul. Numai în starea de sinceritate existenţială apare adevărul, care este dumnezeiesc. 

I.: Negreşit, adevărul este revelat, dincolo de minte, ne urcăm la el, doar dacă el coboară la noi. Poţi afla toate adevărurile, dar fără să cunoşti Adevărul. Grigore de Nyssa vorbeşte despre trei nivele ale cunoaşterii: cea epistemică (episteme), adică informaţională, cea gnomică (gnosis), care presupune contactul cu acea realitate cunoscută şi cea diacritică (diakrisis), cînd omul începe să se asemene cu Adevărul, Dumnezeu, şi distinge binele de rău. 

M.: Începe să-mi repugne acest misticism contagios. Nu e aşa! Dumnezeu ne-a înzestrat cu raţiune, cu logică, ca să distingem binele de rău, să dobîndim cunoaşterea. E un dat natural. La ce-mi foloseşte un adevăr pe care nu-l înţeleg şi implicit nu mă pot conforma lui sau mai bine zis după el? 

I.: Ia-o uşurel, că dai în doaga unor scolastici care spuneau că ceea ce nu e cuprins de minte nu există! 

Cl.: Stai un pic, că nu asta a vrut să spună, ci a subliniat că sîntem înzestraţi de Dumnezeu cu minte ca să distingem adevărul de minciună, ceea ce e corect de ceea e este incorect. Să nu uiţi, filozofule de şuetă, că încă de la Platon aletheia îşi pierduse sensul pur etimologic remarcat de tine şi era sinonim cu rectitudinea. Adevărul – tîlcuieşte Heidegger – devine orthoteză, adequatio intellectus ad rem. Omul îşi instruieşte neîncetat mintea să urce spre Ideea Adevărului. 

Cos.: Dar noi nu reducem adevărul la o idee abstractă, cum face filozofia. Vasile cel Mare spune că filozofia cea adevărată este cea care biruieşte moartea! Or, o idee poate ucide o altă idee, însă nicidecum moartea. 

M.: Chiar şi învăţăturile teologiei, deşi inspirate ca mesaj, totuşi sînt rezultatele minţii omeneşti. Nu constituie ele adevărul? Cos.: Nu, doar Dumnezeul revelat este adevărul. Învăţăturile doar vorbesc despre adevăr. Cuvintele teologiei sînt şi ele create, deci nu pot cuprinde necreatul. Sătul probabil de atîtea teorii, într-unul din psalmii săi, Arghezi ne aminteşte de pipăitul adevărului de către apostolul Toma: „Vreau să te pipăi şi să urlu: este!“. Apoi, un discurs teologic sufocant, chiar dacă tipologic corect, poate aluneca de la adevăr. De multe ori, o teologie stufoasă, excesiv de argumentată, poate ucide cîntul, iar pe Dumnezeu, Adevărul prim şi ultim, nu-L poţi afla decît cîntînd, de aceea cel cu numele teologiei Grigorie, în plină ascendenţă epectatică a cunoaşterii real to real a lui Dumnezeu, exultă: „Înaintez cîntîndu-Te!“. 

Iul.: Da, pentru că aletheia se află doar printr-o relaţie personală de iubire, iar multele informaţii utile poate, dar sterile, pe care le poţi strînge despre oameni, viaţă, rămîn doar adevăruri, nu sînt aletheia. Viaţa fiinţei celei de dincolo de fiinţă este iubire, iar cel ce trăieşte această frumuseţe plină de iubire cunoaşte dumnezeiescul (to theion), iar cunoaşterea devine iubire – scrie Grigore de Nyssa. Adevărul rămîne o simplă teorie fără iubire, mai mult, aşa cum spunea Părintele Galeriu, poate ucide. Uneori poţi avea dreptatea fără să fii întru adevăr. Îmi vine în minte scriitorul grec Pentzikis, care spunea că dreptatea îmi îngustează lumea pe care caut s-o îmbrăţişez. 

I.: La fel şi iubirea fără adevăr mai devreme sau mai tîrziu sucombă într-o efuziune sentimentală ternă, de aceea apostolul Pavel în celebrul său „Imn al iubirii“ de la Corinteni, scrie că iubirea se bucură de adevăr, mai precis, în greceşte, se bucură împreună cu adevărul (sygchairei te aletheia). Dar, în fine, preaneostoitule, emite niscai apoftegme grave în loc de concluzii şi apoi mai bine să bem şi să tăcem. 

Cr.: Omul nu poate nici trăi, dar nici muri fără adevăr. Adevărul nu este nici o idee abstractă, nici o convenţie, nici o invenţie, ci este sensul vieţii noastre. A veni de undeva şi a merge undeva. Fără el trăim murind şi murim trăind. 

Se lăsă frig şi un curent glacial se strecură samavolnic prin orificiile doar de el dibuite ale hainelor noastre. Un nor uriaş se aşternu pe fruntea masivă a Omului nostru de piatră, dar el continuă să străpungă cerurile cu privirea-i fermă. Adevărul nu moare niciodată.  

Cristian Chivu este doctor în teologie al Facultăţii de Teologie Thessalonic şi doctorand al Facultăţii de Filozofie a Universităţii „Aristotel“, secţia Limbi clasice. Cea mai recentă carte publicată este Marcu Evghenicul (2010). Opere complete I, studiu introductiv, note, traducere, editare text grec original.