„A înviat a treia zi, după Scripturi” (I Corinteni 15, 4). În expresia centrală a credinţei creştine, Sf. Pavel include referinţa la Biblia ebraică. Aşa apare expresia şi în Crezul creştin: cu menţiunea Cărţii sfinte care anunţă învierea. Cei mai mulţi dintre noi luăm această menţiune într-un sens general, drept un fundal de la sine înţeles. Ştim mai toţi că, potrivit punctului de vedere creştin, întreg Vechiul Testament prefigurează, pregăteşte, simbolizează actul lui Christos. Unii cunosc interpretările în cheie anticipativă date de Părinţi şi autori creştini unor episoade biblice. Dar nu ne e deloc familiară tocmai referinţa directă, modul de semnificare propriu Scripturii şi tradiţiei ebraice. Nu avem conştiinţa codurilor simbolice, a procedeelor literare, a subtilităţilor cu care ele pun în lumină tema celei de „a treia zile”. Nu avem în minte numeroasele comentarii din mediul evreiesc care au valorificat tema. Nu ne dăm seama în ce măsură Sf. Pavel, ca şi evangheliştii, au făcut apel – pentru a rosti actul mesianic al lui Christos – la reţeaua de semnificaţii adunată în jurul celei de „a treia zile” de mediul religios de origine. Nu sesizăm ce cunoaştere „tehnică” au avut scriitorii Noului Testament privind stilul hermeneutic propriu tradiţiei ebraice. În fond, unii dintre ei erau membri ai acestei tradiţii, îi foloseau vocabularul, depozitul simbolic, modurile de interpretare pentru a semnifica evenimentul Christos.

Tot acest soclu hermeneutic ne e evocat – şi restituit prin cîteva exemple – de o carte preţioasă, tradusă de Monica Broşteanu şi publicată anul acesta la Editura Pleroma: Michel Remaud, Evanghelie şi tradiţie rabinică. Specialist în exegeză rabinică şi în legăturile ei cu Noul Testament, Michel Remaud analizează, pentru cîteva teme din Evanghelii, substanţa pe care fiecare dintre ele o are în mediul ebraic. Ne arată constelaţia sensurilor care au fost propuse acolo şi travaliul hermeneutic prin care au fost depistate.

Am să rezum aici analiza pe care el o dedică exegezei ebraice privind „a treia zi”. Exegeză expresivă din mai multe puncte de vedere. Întîi, pentru că foloseşte o tehnică hermeneutică numită „colier” (hariza). Cînd se află în faţa unei teme, exegeţii caută celelalte situaţii şi contexte biblice unde ea e prezentă. Caută concordanţele, analogiile de sens între apariţiile ei, cu ceea ce e coloratură proprie fiecăreia. Astfel pot suscita interpretări nebanale, savuroase spiritual, inevidente la prima vedere, dar prezente în adîncimea Textului. Pot trezi „armonicele” temei, variaţiile ei şi mai ales nota dominantă care leagă în „colier” apariţiile ei.

„A treia zi” are o apariţie puternică în episodul sacrificiului lui Isaac. „A treia zi Avraam a văzut de departe locul acela” (Geneză 22, 4). În a treia zi de drum, patriarhul zăreşte muntele Moria – unde i se cere să-şi aducă fiul jertfă lui Dumnezeu, unde Dumnezeu „vede şi se face văzut”, loc marcat unde, potrivit tradiţiei, va fi întemeiat Templul. Episodul are un evident caracter de situaţie-limită (Avraam are de ales între iubirea fiului şi iubirea de Dumnezeu), de situaţie paradoxală (Dumnezeu îi făgăduise descendenţa nesfîrşită din Isaac), de sugestie a unei altfel de vieţi. Într-adevăr, după ce e înlocuit de înger cu berbecul pentru jertfă, Isaac dispare din naraţiunea imediată. Nu se întoarce acasă alături de Avraam. E suspendat într-o hieroistorie, aşteptîndu-şi următoarea intervenţie în mersul ei vizibil? A trecut printr-o moarte simbolică sau reală spre o nouă condiţie?

În „colierul” exegetic, episodul e asociat cu alte situaţii şi formulări biblice. Cele mai importante sînt afirmaţia din Osea 6, 2: „După două zile ne va da viaţă; în ziua a treia ne va scula şi vom trăi în faţa Lui” şi evocarea dăruirii Torei (Ieşirea 19, 16): „Iar a treia zi, cînd s-a făcut ziuă, erau tunete şi fulgere şi nor des pe Muntele Sinai...”. Se adaugă, printre alte pasaje biblice, „semnul lui Iona”, evocat şi de Iisus („Iona a fost în burta peştelui trei zile”, Iona 2, 1), precum şi „a treia zi a Esterei” (Ester 5, 1), cînd ea se înfăţişează regelui şi izbuteşte să-şi scape poporul de la moarte. În toate există o situaţie încordată, extremă, orizontal „închisă”, care se rezolvă prin deschiderea dimensiunii verticale. „Într-un fel”, spune Michel Remaud, „există o singură a treia zi, aceea a dăruirii vieţii.”

Procedeul exegetic al „colierului” mai e expresiv prin ceva. El convoacă pasaje din cele trei părţi ale Scripturii ebraice: Tora, Profeţi, Scrieri. Astfel, o temă – una în sensul ei dominant – îşi descoperă nervurile care se întind în tot corpul Textului sacru. Textul apare ca o ţesătură, ca o textură pe care tema o face să vibreze. El îşi manifestă astfel întregul, organismul sensurilor sale. Or, spune Michel Remaud, „metodele rabinice, de origine fariseică” sînt astfel concepute încît „să aducă la lumină toate semnificaţiile ascunse ale Scripturii”. Ele pot da seamă de acest întreg simfonic. Biblia creştină, cu cele două Testamente ale sale, reprezintă un întreg ordonat şi dominat de revelaţia christică. Dar modul de organizare, principiul „întregului în vibraţie” se menţine. Iisus cere şi practică El însuşi acest tip de hermeneutică, a întregului vibrant. În disputa cu saducheii care neagă învierea morţilor, unul dintre argumentele sale este: „Rătăciţi, neştiind Scripturile” (Matei 22, 29; Marcu 12, 24). Iar pe drumul Emausului, în faţa celor doi ucenici „începînd de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El” (Luca 24, 27).

Două lucruri sînt de adăugat. Întîi, că cele mai multe exegeze rabinice apar şi sînt consemnate după ce creştinismul îşi creează o literatură şi intră în istorie. Ele sînt totuşi legitime ca mărturii fiindcă dezvoltă, duc mai departe date şi moduri vechi ebraice de interpretare. Apoi că, aşa cum o prezintă Michel Remaud şi cum e firesc să considerăm, fiecare temă îşi păstrează în mediul ebraic întreaga consistenţă, rotunjime, expresivitate. Nu e doar un „preambul” pentru dezvoltarea ei creştină. Are, în orizontul propriu celeilalte credinţe, o logică de sine stătătoare, bogată, împlinită. Pentru creştini, tema mesianică îşi află împlinirea în actul lui Christos. Tradiţia ebraică – în durata ei precreştină şi pînă astăzi – urmăreşte tema potrivit unei logici diferite şi altei atmosfere religioase. Publicul european cultivat poate lua contact, de pildă, cu cercetări masive ale temei mesianice în iudaism (pe linie mistică) în lucrările lui Gershom Scholem şi ale şcolii lui, în cele ale lui Isaiah Tishby şi Moshe Idel (amplu tradus în româneşte).

Căci ceva s-a schimbat în modernitatea tîrzie. Ceva extrem de preţios îşi face drum, de cîteva decenii, în mentalitatea instituţiilor religioase, ca şi în mentalitatea comună. Anume că cele două credinţe nu sînt de privit ca aflîndu-se în relaţii polemice, într-un raport de succesiune unde fiecare o minorează/discreditează pe cealaltă. În modernitatea tîrzie, cele două credinţe, cu ştiinţa lor hermeneutică şi încărcătura lor spirituală, pot fi interlocutori. Au despre ce vorbi. Îşi recunosc polul de convergenţă.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.