● Richard Ford, Cronicarul sportiv, traducere de Irina Negrea, Editura Humanitas Fiction, 2008. 

Publicat în 1986, Cronicarul sportiv (inclus de revista Time în topul celor mai bune 100 de romane din toate timpurile) a dat unul dintre cele mai emblematice personaje ale romanului american şi l-a consacrat pe Richard Ford (n. 1944) drept cel mai bun scriitor al generaţiei.

Frank Bascombe este un fost scriitor, actualmente cronicar sportiv (titlul cărţii nu are, în rest, prea mare relevanţă), genul de antierou la limita ratării dar a cărui iminentă blazare este dublată de inteligenţă şi fină ironie. A trecut prin moartea băiatului, apoi prin divorţ, experienţe care l-au debusolat şi la care se întoarce ca la cele mai dramatice şi importante, prin schimbările aduse, momente ale existenţei sale.

Frank Bascombe nu este un personaj pe care să-l compătimeşti, ci îl urmezi, interesat de cugetările lui existenţiale, de-a lungul unui weekend de Paşte în care comemorează moartea băiatului, noua iubită îl părăseşte, singurul lui prieten se sinucide, iar soţia îl consideră un pericol pentru copiii lor. Pentru cîteva zile, sîntem voyeurii vieţii precipitate a lui Frank şi confidenţii lui în timp ce meditează la consecinţeloe morţii, la relaţiile dintre oameni („adevărata măsură a prieteniei este cantitatea de timp preţios pe care eşti dispus s-o risipeşti pe calamităţile şi ratările altcuiva”), opţiunile irevocabile, schimbările şi imprevizibilul vieţii.

„Este viaţa însăşi o boală sau un sindrom?” se întreabă Frank, derutat de lipsa de control a destinului şi, mai ales, debusolat de ceea ce am putea numi friabilitatea umană. Sentimentele sînt nesigure – dragostea este, spre deosebire de moarte, echivocă –, acţiunile oamenilor, imprevizibile, iar capacitatea de înţelegere, doar parţială.

Cronicarul sportiv este un roman inteligent şi umanist, scris şi construit impecabil (deţine o rară artă a dialogului şi are fraze de sclipitoare inteligenţă), deopotrivă grav şi plin de umor, un roman al cărui realism melancolic post-existenţial îl impune drept referinţă absolută în literatura contemporană. Richard Ford a primit premiile Pulitzer şi PEN/Faulkner, iar eroul său fetiş, Frank Bascombe, a devenit, alături de Rabbit al lui John Updike, unul dintre cele mai puternice personaje din literatura americană. Şi, poate, cel mai complet personaj literar citit de mine în ultimii ani.

● Richard Ford, Ziua Independenţei, traducere de Iulia Gorzo, Editura Humanitas Fiction, 2009. 

Distinsă cu Pulitzer Prize şi PEN/Faulkner Award în 1995, Ziua Independenţei este partea a doua a trilogiei care a făcut din Richard Ford unul dintre cei mai mari scriitori americani în viaţă.

Fost scriitor şi cronicar sportiv, Frank Bascombe este acum agent imobiliar într-o suburbie de lux din New Jersey. După divorţul de Anne şi despărţirea de Vicky, a doua femeie importantă din viaţa lui, Frank se află în continuare în dezechilibru sentimental, mai mult, simte că e pe punctul să-ţi rateze şi relaţia tată-fiu cu Paul, băiatul lui cel mare ajuns la vîrsta problematică a adolescenţei (pentru care descoperă că nu ştie ce este mai bine din cauză că începe să aibă „o idee depăşită despre ce e rău”).

Dacă în primul volum eram martorii lui Frank de-a lungul weekendului de Paşte în care comemora moartea băieţelului pierdut, iar asta în timp ce Vicky îl părăsea, acum romanul se desfăşoară în weekendul Zilei Independenţei cînd Frank îl ia pe Paul cu maşina într-o lungă excursie cu final dramatic, iar Anne îl anunţă că intenţionează să se recăsătorească. Aşadar, încă un weekend critic al acestui antierou melancolic şi apasional, dar inteligent şi fin observator al slăbiciunilor omeneşti şi al frustrantei condiţii umane, care meditează cu fineţe la constrîngerile trecutului, relaţiile complicate dintre oameni şi imprevizibilul lor („de ce nu sîntem niciodată pregătiţi cu adevărat pentru ca lucrurile să iasă prost?”), nestatornicia sentimentelor, decalajul înţelegerii noastre sau capacitatea parţială de a ne bucura, de a anticipa şi de a ne înţelege propria existenţă mereu în schimbare („viaţa noastră se termină înainte de a ne fi dezmeticit”).

De altfel, ideea de independenţă (faţă de memorie, faţă de trecut, de destin, de oameni etc.) celebrată de sărbătoarea naţională pe care Frank o petrece pe drum cu propriul fiu (şi, cum spuneam, încheiată în cheie tragică) devine supratema meditaţiilor sale la volan.

Ca şi primul volum, Ziua Independenţei este un roman cu un dramatism intrinsec dar şi cu umor, cît se poate de inteligent, scris şi construit impecabil cu mijloacele cele mai fine ale realismului irizat reflexiv (arta dialogului la Richard Ford este de neegalat), un road-novel post-existenţialist, mai amănunţit dar totodată mai dinamic şi cu o componentă socială mult mai apăsate decît în prima parte. Realism la superlativ - un mare roman contemporan (tradus excelent de Iulia Gorzo).

Richard Ford va fi invitat în cadrul Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT), desfăşurat între 2-6 octombrie la Iaşi. Mai multe detalii la filit-iasi.ro.

Alte recenzii ale lui Marius Chivu la cărţile lui Richard Ford traduse în română puteţi citi aici, aici şi aici.

Un interviu cu Marius Chivu despre traducerea volumului Rock Springs de Richard Ford – aici.

Cronicarul sportiv (fragment)

Frank Bascombe a divorţat de X la puţină vreme după ce, Ralph, unul dintre cei trei copii ai lor, a murit:

„Moartea este un mister cu care creştinii nu se pot împăca. E prea drastică şi neechivocă, o greşeală de adunare, considerăm noi... Singura mea dorinţă ar fi ca băieţelul meu, Ralph, să se poată trezi din somnul lui de-acolo, de-afară, şi să intre în casă pentru o trîntă pe cinste cum obişnuiam noi să tragem de Paşte, după care să plecăm la slujba religioasă care are loc o dată pe an. Ce zi extraordinară ar fi! Multe lucruri ar fi diferite. Multe lucruri nu s-ar mai fi schimbat niciodată. X, ştiu sigur, nu îi duce la biserică pe Paul şi pe Clarissa, lucru care mă îngrijorează – nu fiindcă vor ajunge nişte atei (puţin îmi pasă mie de asta), ci fiindcă ea îi educă în aşa fel încît să scoată din ei nişte mici realişti şi acumulatori de informaţii perfecţi, care să nu manifeste nici o reverenţă specială sau vreun interes speculativ pentru ceea ce nu este cunoscut. Paştele nu li se va mai părea curînd decît o datină populară bizară, pe care o vor uita complet pînă vor ieşi din pubertate. Un mit. Fireşte, nu era timp pentru religie în familia Dykstra, unde domneau faptele şi cifrele, deşi Irma, mama lui X, îmi spune că ea a început să «testeze» secta penticostală radicală, ceea ce mă face să mă tem că balanţa s-ar putea înclina şi pentru copiii mei, odată ce vor ajunge la capătul a ceea ce poate fi dezvăluit în mod raţional, pragmatic – iar din acest punct extremismul stă deja la pîndă. E posibil, în fond, să ştii teribil de mult şi să te trezeşti cu o pierdere enormă şi sfîşietoare, pe care nu ai cum să o compensezi pe deplin.”

Ziua Independenţei (fragment)

După un divorţ şi moartea unui copil, Frank Bascombe se trezeşte la 40 ani singur, derutat, blazat şi uzat – nici măcar întîlnirile erotice nu-l mai incită:

„Ceea ce simt acum crescînd în mine e o curiozitate ciudată apropo de ce dracului caut eu aici; şi perechea ei sumbră, senzaţia că ar trebui de fapt să fiu în altă parte? Dar unde? Unde sînt dorit, şi nu doar aşteptat? Unde mă potrivesc mai bine? Unde sînt în extaz pur, şi nu doar bucuros? Măcar într-un loc unde respectarea termenilor, condiţiilor şi limitelor impuse vieţii nu primează. Unde regulile nu reprezint întregul joc... A existat o vreme cînd un astfel de moment era de fapt senzaţia pentru care fusese inventat cuvîntul viaţă, dar cu atît mai ameţitoare şi mai minunată cu cît o conştientizam chiar în timp ce se întîmpla... Aici, acum, toată recuzita e la locul ei, lumina şi ventilaţia merg; Sally e pe drum chiar în momentul ăsta, dornică (sau măcar dispusă) să urce în fugă, să sară în pat, să găsească încă o dată cheia inimii mele şi să o răsucească zdravăn, alungînd astfel întreaga mea armată de griji. Doar că heirupismul meu a dispărut şi acum nu zac aici stîrnit şi înfiorat, ci ascultînd voci ocazionale de pe plajă – iar ceea ce simţeam odată, ceea ce aş vrea să simt, s-a dus. Au mai rămas doar o urmă fantomatică a prezenţei sale şi o curiozitate avidă legată de unde s-o fi dus şi dacă se mai întoarce vreodată. Nimic, cu alte cuvinte. Cine naiba n-ar tresări? S-ar putea să fie doar o altă variantă a dispariţiei din propria viaţă... Pur şi simplu ajungi într-un punct în care totul arată la fel, dar nimic nu contează prea mult. Nu sînt indicii că ai fi mort, dar aşa te porţi.”