Pentru un film de la care era cît pe ce să ies din sală după prima scenă, pot să spun din start că a meritat să stau pînă la sfîrşit. Posterul promoţional flutura oricum un „cel mai bun film britanic al anului”, dar asta se zicea şi despre Tinker, tailor… pe care îl văzusem cu o zi înainte şi care mă disperase prin încetineala şi autocomplicarea inutile. Tyrannosaur începe cu un om supărat, atît de supărat că îşi omoară cîinele în bătaie. Mi-am zis OK, refuz să mai înnebunesc la o altă demonstraţie de violenţă cu care deja atîtea filme indie ne-au obişnuit, violenţă de dragul violenţei, fluturînd pancarta comodă a realismului (social). Pe regizor, Paddy Considine, care e la primul exerciƫiu de acest gen, dar un cunoscut actor britanic, îl ştiam bine. Filmul cu care mi-a rămas în minte este Dead Man Shoes. Întors din armată, mai întîi îi terorizează şi pe urmă îi omoară, unul cîte unul, pe prietenii ce au contribuit la brutalizarea şi, în final, la sinuciderea fratelui său handicapat mintal. Cam la fel îşi omoară şi personajul principal din Tyrannosaur cîinele.

După care s-a desfăşurat în faţa mea o poveste cu nişte nuanţări absolut fabuloase, atît ca evoluţie, cît şi ca joc al actorilor, marşînd prin dragoste legată simplu de camaraderia durerii, prin ură, stratificare socială sau catolicism. N-am să spun povestea în sine, am să spun că Peter Mullan este, fără să facă eforturi, o „metodă” pînă la capăt. Reacţiile lui sînt pe cît de neaşteptate, pe atît de incriticabile. Pur şi simplu perfect. Am să mai spun că Olivia Colman, actriţă cunoscută cu precădere din comedii şi seriale (eu o ştiam din Peep Show), este în sfîrşit distribuită la adevărata ei valoare / e imposibil să nu empatizezi cu personajul ei. Bugetul filmului a fost, cred, minim, întrucît totul se desfăşoară doar în trei locuri: două case şi un magazin. A, bineînţeles că pub-ul de cartier şi un cimitir nu au cum să lipsească din peisaj. Deşi construită şi aşteptată după colţ, scena în care soţul şi amantul (presupus) se iau la bătaie este foarte elegant evitată. Şi faptul că eroul omoară un al doilea cîine, de data aceasta pe bună dreptate, este, tocmai prin repetitivitate, dincolo de orice aşteptare sau clişeu.

Am să mai spun ce ne-a povestit Paddy Considine după film, unei săli ticsite şi cu temperatură mai degrabă de saună, plină de tinerii veniţi la avanpremieră, total suporteri, pentru că filmările avuseseră loc chiar în oraşul lor. În primul rînd, că filmul este o scrisoare de dragoste adresată mamei lui, Pauline (căreia i-l şi dedică), regăsită parţial în două dintre personaje. Că Leeds a fost singurul oraş care i-a aprobat filmările (vă imaginaţi atmosfera din sală la această afirmaţie). Că s-a luptat mult să nu trebuiască să introducă în film o scenă în care soţul şi presupusul amant se confruntă direct. Că filmatul într-un perimetru atît de simplu şi de restrîns este o inepuizabilă sursă de creativitate, îmbogăţindu-şi filmul prin preluarea unor scene din cartier sau integrarea locuitorilor în filmul propriu-zis. Că nu ştie de ce la anumite scene de un sinistru clar sala izbucnea în rîs sau de ce lumea insistă să îl compare cu Shane Meadows (căruia de exemplu i se atribuie Dead Man Shoes pe care cei doi l-au scris împreună, fiind buni prieteni încă de pe cînd împărţeau aceeaşi bancă şi trupă de muzică la şcoala de actorie Burton College). Menţionez că ultimele două afirmaţii veneau ca răspunsuri la nişte întrebări a căror formulare nu putea să te ducă cu gîndul decît la spectatorii aceia care ţin neapărat să se bage în seamă. Cînd încep astfel de întrebari, e clar, e timpul să pleci. În rest, nu pot să mai spun decît vizionare plăcută!
 

Raluca Nagy este antropolog, doctor în ştiinţe sociale al Universităţii Libere din Bruxelles şi al SNSPA Bucureşti.