Bestiaire (Canada-Franța, 2012), de Denis Côté.

Am impresia că venirea cineastului canadian Denis Côté la Cluj în cadrul TIFF 2018 a trecut ca și neobservată – cu excepția unui interviu pe care acesta i l-a acordat Georgianei Mușat pentru Scena9. Cu toate astea, Côté e un regizor de avut în vedere, iar interviul – ca și filmele sale – conturează portretul unui creator foarte preocupat de posibilitățile mediului cinematografic. Canadianul se mișcă cu mare iscusință atît prin ficțiuni, cît și prin cinema documentar, și asta fiindcă nu prea face diferența între ele – opera sa fiind o ilustrare coerentă a întrepătrunderilor dintre realitate și, așa cum spune în interviu, alterarea, distorsionarea ei.

Sigur, se poate spune că predilecția cinema-ului – dacă o astfel de predilecție există – a fost, de la frații Lumière încoace, să bruieze granițele dintre ficțiune și documentar. Deci Côté nu e chiar un pionier la capitolul ăsta; dar exigența cu care țintește un anumit tip de docu-ficțiune – ambiguu, provocator în sensul bun al termenului – e demnă de tot interesul. În acest sens, Bestiaire, documentarul său din 2012, care va fi proiectat săptămîna viitoare la Centrul Ceh din București, e exemplar. Tema filmului o constituie studiul răbdător al unor animale în captivitate – de la girafe la maimuțe. S-ar putea ca un astfel de synopsis să sune a Animal Planet, dar felul intim în care își înțelege Côté subiectul e diametral opus unei vînători de cadre spectaculoase.

Și totuși, prin tihna și muțenia pe care le pune pe tavă, filmul e spectaculos. Forța imaginilor sale – simple observații ale animalelor în diferite spații, de la cuști la țarcuri împrejmuite – e formidabilă. Côté a început cu o carieră în critica de film, iar Bestiaire e impregnat de sevă și lecturi din sfera cinefilă. Spre exemplu, nu cred că a vedea în canadian un continuator al ideilor lui André Bazin e în vreun fel hazardat. Pentru Bazin, „secretul” cinema-ului, marele său avantaj față de celelalte arte, e faptul că înregistrarea cinematografică reușeste să livreze nu doar realitatea, ci și reversul ei, misterul care o locuiește tainic (precum căptușeala unei jachete pe jacheta însăși). Bestiaire mi se pare că ilustrează foarte bine acest crez mistic – fiindcă dincolo de figurile animalelor surprinse îndeaproape pare că altceva, ceva suprareal, tinde să prindă viață. Acest mod al cadrului de a se anima din subteran, pe nesimțite, pare să fie un fir călăuzitor al cinema-ului practicat de Côté, sau cel puțin al feței sale documentare: în recentul Ta peau si lisse, cu care a venit la TIFF, Côté urmărea o seamă de culturiști, cărora le studia corpul de la mică distanță. Similar cu Bestiaire, carcasa corpului era doar o poartă spre ceva mai larg: pielea culturiștilor o fi ea întinsă, dar e plină de „denivelări” sub forma mușchilor hipertrofiați la maximum – ceea ce, în fața camerei lui Côté, dădea naștere unor corpuri-peisaje, a unor teritorii epidermice de cartografiat, plutind într-o aură doar a lor.

În același interviu evocat mai sus, cineastul spunea că nu și-a tratat culturiștii ca pe animalele din Bestiaire, filmate în cadre fixe: în Ta peau si lisse camera se mișcă, se mulează pe corp. Dar asta nu înseamnă că reciproca afirmației n-ar fi adevărată – căci animalele din Bestiaire par să primească, grație cadrelor nemișcate și a duratei lor, un transfer de „umanitate”: e ca și cum Côté ne-ar invita, încă o dată, să privim dincolo de carcasa lor, într-un gest dublu (om-animal, animal-om) al contemplării – de aici și recurența cadrelor cu animale care privesc direct în cameră. Dar Bestiaire poate fi privit și sub alt unghi, acela al formei sale deosebite, căci regizorul său este, de asemenea, un formalist riguros, dublat de un stilist pe măsură. Cadrele filmului – veritabile tablouri de cotidian animalier – pot fi citite nu doar ca o invitație misticoidă, ci și, foarte concret, ca studii cvasi-abstracte asupra mișcării (picioarele și copitele unor antilope agitîndu-se în cușcă), a geometriei (coarnele acelorași antilope, care se plimbă pe un fundal complet gri, ca o pînză) sau a culorii (dungile zebrelor filmate în gros-plan). Între ele, există anumite „scene” în care inspirația lui Côté e uluitoare: de pildă, fotografia de mai sus, adevărată aducere în prezent a compozițiilor Vameșului Rousseau.

Nu știu dacă cineastul a vizat și o lectură politică a filmului său – care prezintă animale în captivitate, sau chiar împăiate, în niște reprezentări stranii. O atare lectură e posibilă, dar cred că nu e prioritară. Prefer să apreciez Bestiaire mai ales pentru complexitatea discursului său despre observație, despre manipulare, despre privire – în dezvoltarea căruia Côté îi face cu ochiul unui Eadweard Muybridge (cel care, după mijlocul secolului al XIX-lea, a descompus întîia oară galopul unui cal în imagini separate) dinspre ținuturile reci, înzăpezite, ale Canadei.

Bestiaire va rula luni, 19 noiembrie, la Centrul Ceh, în cadrul seriei Documentary Mondays. Intrarea este liberă.