Cei mai buni dirijori sînt dirijorii morţi. Cel puţin aşa reiese dintr-un top realizat de revista editată în Italia Classic Voice. Revista specializată în cronici de concerte şi discuri, interviuri cu mari cantautori şi ştiri din lumea muzicii clasice şi a operei a publicat un top al celor mai buni dirijori din toate timpurile. Pe locul întîi: Carlos Kleiber (1930-2004). Urmează Leonard Bernstein (1918-1990). Apoi, pe locul trei, Herbert von Karajan (1908-1989). Pe locul patru e Arturo Toscanini (1867-1957), pe cinci Wilhelm Furtwängler (1886-1954). Urmează apoi Claudio Abbado, Dimitri Mitropoulos, Nikolaus Harnoncourt, Bruno Walter, Gustav Mahler. Singurii maeştri în viaţă din top 10 sînt Claudio Abbado (locul şase) şi Nikolaus Harnoncourt (locul 8). Revista a fost aspru criticată de criticii muzicali pentru această abordare ludică şi naivă a istoriei muzicii. Cum să compari măiestria unor dirijori? Pe ce criterii să-i departajezi pentru a genera o ierarhie a valorii? Şi, mai ales, cum să măsori performanţele unor dirijori care au dispărut înainte ca cei mai mulţi dintre noi să-i putem vedea evoluînd live sau măcar într-o înregistrare pe youtube? Iniţiatorii topului s-au apărat: ierarhia publicată e rezultatul unui sondaj serios la care au participat 100 de dirijori în viaţă. Printre aceştia: Riccardo Muti, Zubin Mehta şi Riccardo Chailly. Mai aveţi ceva de comentat?

 (Matei Martin)