Cînd eram copil şi apoi adolescent, ascultam muzică la pick-up. Nu aveam casetofon, nici magnetofon, iar walk-man - aparat portabil de mărimea unei casete audio, precursorul iPod-ului - vedeam, eventual, în filme. Şi, pentru că discurile de vinil cu muzică pop-rock occidentală erau marfă rară şi scumpă (chiar şi copiile produse în Rusia ori în Bulgaria, care circulau în anii '80), tot Electrecordul era baza. Aşa că în boxele de pe dulap ajungeau tot felul de producţii ale singurei case de discuri autohtone, de la folclor redescoperit (ce ritm şi ce vînă avea trupa lui Gheorghe Zamfir din anii '70!), trecînd prin rock românesc (Iris, Compact, Sfinx, Celelalte cuvinte), pînă la simfoniile clasicilor şi - aici voiam să ajung - operă.

Operele se vindeau în cutii speciale, conţinînd 3-4-5 discuri, şi erau o mîndrie la casa omului. Se colecţionau la fel ca albumele de artă ori ca statuetele chinezeşti, iar amatorii aflau imediat ce apărea vreo noutate. Favorita mea era "Bărbierul din Sevilla", cîntată în italiană, cu Nicolae Herlea în rolul lui Figaro şi Virginia Zeani în rolul Rosinei, pe care ajunsesem să o ştiu pe de rost, cap-coadă. Îmi mai plăceau pasaje din "Traviata", "Rigoletto" şi "Carmen", pe care însă le puteam asculta şi separat, pe discul - de mare succes în acei ani, probabil unul dintre "hit"-urile Electrecord - "Arii celebre din opere".

"Scrie-i cuiva care n-a fost niciodată la operă", m-a îndemnat nevastă-mea cînd i-am spus că urmează să fac o cronică la "Donjuanii" lui Jíri Menzel. Îi povestisem că filmul faimosului ceh e un elogiu adus operei, o nostalgie resemnată pentru această artă din ce în ce mai singuratică şi mai "nişată", cum se zice în noua lume a marketingului victorios.

Cum aş putea convinge un copil sau un adolescent să stea ore întregi pe spate, în pat, ascultînd "piese" care n-au de-a face cu lumea în care trăieşte? Ce l-ar mai atrage pe el într-o istorioară apusă, lipsită de orice magie sau element SF? Şi de ce să participe live la un spectacol în care o femeie bolnavă plînge că nu mai e iubită, un bărbat slab omoară din gelozie sau un tată mai are puterea să interpreteze o arie întreagă după ce a fost înjunghiat? Ce valoare mai au performanţele vocale ale unei primadone sau ale unui tenor? Mai contează dacă unul transmite emoţie şi altul nu, te mai ajută la ceva să faci deosebirea dintre o notă luată cu tandreţe şi o tehnică lipsită de fineţe?

Ei bine, Menzel reuşeşte să răspundă acestor întrebări şi li se adresează tocmai celor care n-au fost niciodată la operă. Ţi-i arată, atît pe scenă, dar mai ales în cotidian, pe aceşti oameni care "se îmbracă în costume ridicole, cîntă în loc să vorbească normal şi spun o poveste complet neplauzibilă", şi care, cu toate astea, ajung să-şi dedice toată viaţa acestei ciudăţenii pompoase. Şi ţi-i arată repetînd şi montînd "Don Giovanni" de Mozart, poate cea mai controversată lucrare a genului, în special datorită surprinzătoarei intervenţii supranaturale din final.

Menzel a ales "Destrăbălatul pedepsit" - denumirea originală a lui "Don Giovanni" - poate pentru că această operă s-a jucat prima dată în capitala de azi a Cehiei. Sau poate pentru că ţinea la tema donjuanismului şi a efectelor sale concrete, despre care marea literatură, fascinată de cuceritori, vorbeşte mult mai rar.

Sau poate din ambele motive. Poate de aceea şi-a imaginat-o pe Markétka, o profesoară de muzică nonconformistă, care a învăţat să se bucure de viaţă şi să nu mai regrete că singurul bărbat pe care l-a iubit, un dublu Don Juan, bas de profesie şi seducător de meserie, a plecat şi a lăsat-o însărcinată cînd avea 19 ani.

Poate de aceea l-a creat pe Vítek, directorul de operă care trăieşte de mic printre cîntăreţi şi alături de tehnicienii din spatele cortinei, care nu se pricepe decît la asta şi care este, el însuşi, un Don Juan. Îi plac sopranele şi numai sopranele, iar ele, pentru că îşi doresc să fie distribuite în roluri cît mai bune, trec, cîntînd pe rînd, prin patul lui.

Ce se întîmplă în urma lui Don Juan în viaţa unei femei? Ce rămîne după el? O dragoste irepetabilă, singurătate, poate un copil. De obicei, iertare înţeleaptă. Ce se întîmplă în urma unei femei în viaţa lui Don Juan? Un chip estompat, un cîntec, poate o scurtă îndrăgostire. De obicei, o mîndră confirmare. Don Juan o sfîrşeşte rău numai la operă, îi spune Markétka lui Vítek.

Mihnea Măruţă este jurnalist, fost redactor-şef al ziarelor Cotidianul şi Adevărul.

Filmul Don Juanii a fost programat sîmbătă, 10 mai 2014, la ora 20:30, la cinema Studio, în cadrul Festivalului Filmului European, organizat de Institutul Cultural Român în parteneriat cu Reprezentanţa Comisiei Europene în România, sub egida EUNIC.

Cea de-a XVIII-a ediție a Festivalului se desfășoară în București (9 - 15 mai) și Tîrgu-Mureș (16 - 18 mai)