(Apărut în Dilema veche, nr. 82, 12-18 august 2005, la tema "Sporturi şi sportivi")

Cine avea o rubrică de sport la un ziar sau la o revistă literară pînă în 1989 se bucura de o popularitate direct proporţională cu tirajul ziarului.

În Bucureşti, mulţi citeau Informaţia pentru articolele lui Belphegor. Iniţiaţii ştiau că autorul rubricii era Radu Cosaşu. Sînt convins însă că şi azi, 60% dintre cititorii ziarului nu s-au întrebat niciodată cine era Belphegor ăla. Ani de zile, Nicolae Manolescu a ţinut sub pseudonim rubrica de sport din revista băcăuană Ateneu. În perioada de glorie a revistei Luceafărul, la sfîrşitul anilor '60, Fănuş Neagu avea o rubrică de sport de succes. Scînteia, organul partidului, nu se încurca, fireşte, cu asemenea futilităţi. Nici măcar în România liberă nu erau publicate articole de opinie despre sport sub forma rubricilor fixe. La evenimente se mai comanda cîte un cursiv vreunui scriitor care se avea bine cu Puterea. Celebritatea lui Horia Alexandrescu în epocă şi reputaţia lui de mare ziarist de mai tîrziu i se trag de la rubrica de sport din Scînteia tineretului, care părea cu atît mai vie prin comparaţie cu restul ziarului. Tabletele pe care le publica Ioan Chirilă în Sportul popular i-au adus o faimă pe care o invidiau mulţi scriitori, chiar şi dintre cei care aveau, pe atunci, tiraje mari. Eugen Barbu - care, oricum, nu se putea plînge că îi lipseşte popularitatea - avea rubrica lui de sport din Informaţia, fiindcă ştia cît contează asta pentru întreţinerea audienţei. Barbu avea voie să-şi semneze articolele cu numele lui. Relaţiile pe care le are azi C.V. Tudor în lumea fotbalului i se trag de pe vremea cînd i s-a acordat încrederea de a circula în străinătate în calitate de corespondent de presă, la meciurile echipelor româneşti.

Pe atunci, sportul era, în România, în primul rînd, o afacere de propagandă. Cristian Ţopescu, comentatorul Televiziunii Române, care împărţea celebritatea cu Nadia Comăneci şi cu naţionala de fotbal, a fost trimis la plimbare, în urma unei gafe, cum ar veni, politice. Comentînd un meci de fotbal internaţional, Ţopescu elogiază conducerea Fabricii de Automobile din Torino, fiindcă plătise suporterilor echipei Juventus deplasarea şi biletele la un meci în străinătate.

Am auzit acea transmisie. Mulţi au comentat a doua zi că Ţopescu va avea neplăceri. Nimeni nu şi-ar fi imaginat însă că i se va lua piuitul. Şi totuşi, comentatorul nr. 1 al Televiziunii Române n-a mai fost dat pe post. I s-a îngăduit să facă pe crainicul de stadion, la Steaua, iar Adrian Păunescu i-a dat o rubrică în Flacăra, cu voie de la stăpînire. Ţopescu s-a întors la televiziune o singură dată pînă în decembrie '89. Comentează un meci al Stelei în semifinala Cupei Campionilor Europeni. Cînd începe transmisia, nu e anunţat numele crainicului. Se aude, pur şi simplu, o voce, iar vocea e a lui Ţopescu. Spre sfîrşitul meciului, cînd Steaua luase vreo patru goluri şi era limpede că pierde umilitor, Ţopescu tace. Vreun sfert de oră telespectatorii au urmărit meciul fără a auzi nici măcar un oftat din partea comentatorului. A doua zi, meciul ca meciul, dar de ce tăcuse Ţopescu un sfert de oră?! Asta era marea întrebare a suporterilor naţionalei. L-am întrebat pe Cristian Ţopescu, mulţi ani după aceea, ce s-a întîmplat. Mi-a răspuns că nu mai avea cuvinte. Meciul care ar fi trebuit să-l readucă la TV pe Ţopescu, dacă Steaua ar fi cîştigat, i-a pus cu desăvîrşire capac celui mai popular personaj al transmisiunilor de sport ale teviziunii.

Sportivul autohton al acelei perioade îşi cunoştea şi locul, şi rolul în sistem. Chiar dacă nu cîştiga sume fabuloase, el făcea parte din elită. Poziţia socială compensa preţul ei scăzut. Cine călca pe bec, cum s-a întîmplat cu Alexandru Boc, era pedepsit fără milă, în ciuda celebrităţii. Culmea e că Boc a intrat în puşcărie după o dispută de restaurant cu un securist. Nefericitul avea, se pare, dreptate, dar cum să bată nepedepsit un ofiţer de Securitate! Sportivii care fugeau în Occident ştiau că nu mai văd echipa naţională şi mai ştiau că odată ajunşi în Occident, devin sportivi printre sportivi, nu mai au vizibilitatea din România. Asta explică raritatea fugilor peste graniţă din lumea vedetelor în activitate. Plecarea Nadiei Comăneci, chiar şi după ce s-a retras din gimnastică, a fost o cumplită lovitură de imagine dată ceauşismului, comentată de toată lumea drept un semn că regimul nu mai avea viaţă lungă.