Rockul mare nu mai e de cîțiva ani inaccesibil românilor, dovadă că iar avem parte de macrofestivaluri. Cu rockul mic lucrurile nu stau la fel de bine, dar nu e momentul să intru în detalii și problema nu face subiectul articolului de față. Mă folosesc doar de ocazie să spun că circuitele concertelor de club underground sînt relativ gîtuite de preferința românilor pentru serbări cîmpenești sau urbane cu rock și mici lăsînd ulei în bătaia soarelui. Avem de-a face și cu o masificare a consumului de rock în jurul unor simboluri care, deși ar fi trebuit să reprezinte independența și spiritul rebel fundamental genului, au devenit simboluri autentice ale industriei muzicale.

Dar ia să vedem, selectiv, ce primim anul acesta în schimbul sacrificării rockului mic, în cadrul Tuborg Green Fest (29 iunie – 1 iulie), versiunea din 2012 a memorabilului Sonisphere de acum doi ani.

Guns`n`Roses nu mai au nevoie de nici o prezentare, nici măcar în noul format, categoric diferit de cel care a consacrat trupa acum 20 de ani. Am scris despre reformarea lor cu ocazia precedentei vizite în România, iar acest concert nu face decît să confirme campania intensivă de recuperare a timpului pierdut inițiată de Axl Rose cu albumul său de revenire.

 

The Cult sînt din aceeași generație cu Guns`n`Roses, ba chiar au fost considerați cîndva Guns`n`Roses ai Marii Britanii. Au avut și ei relansările lor spectaculoase. Nu la fel de spectaculoase ca ale americanilor (pauzele de activitate au fost în jurul a şapte ani), dar au fost două la număr. Cu trupele astea care se tot dau moarte și învie în uralele publicului există riscul din povestea cu băiatul care strigă „Lupul!”. Într-o bună zi nu îi va mai crede nimeni că s-au desființat. Sau, mai periculos, că s-au reînființat. Oricum, vocalul Ian Astbury e un tip mult mai simpatic decît Axl și cu preocupări mai eclectice dacă te uiți la colaborările în care se amestecă în ultimii ani (Boris, Unkle, iar mai nou a devenit înlocuitorul lui Jim Morrison la proaspăt zombificații The Doors).

 

Machine Head sînt unul din vîrfurile metalului american modern. Trupa are activitate constantă de la jumătatea anilor `90 și multe albume care au făcut furori prin rockotecile noastre ori de aiurea. Va fi cel mai agresiv dintre concertele de pe afișul festivalului, de aceea l-aș recomanda consumatorilor de Pantera și Sepultura mai degrabă decît fanilor Metallica, chiar dacă trupa a avut și perioada sa compromisă în care și-a dat mîna cu hip-hop-metalul cîntat în haine de celofan. Și-au spălat totuși păcatele de ani buni recuperînd loialitatea fanilor și consacrîndu-se drept unul din puținele grupuri care au căpătat deopotrivă aprecierea scenei metalului extrem și cea a rockului de MTV. Cam din același aluat, același gen muzical și aceeași generație vin Godsmack, ceva mai accesibili și mai cunoscuți tineretului datorită televizării intensive a cîtorva din hiturile lor.

 

Black Label Society e trupa al cărei concert se consumă în mod ideal în stare de ebrietate moderată și după o prealabilă pregătire prin audierea albumului Hangover Music. Chitaristul Zakk Wylde e principalul motiv pentru care Ozzy Osbourne mai există în zilele noastre în plan muzical. Black Label Society e proiectul său alternativ, de fapt, proiectul său de bază de cînd Ozzy l-a dat afară (considerînd că două versiuni ale trupei Black Label Society sînt, totuși, prea mult). Zakk Wylde își continuă drumul nestingherit și, în ciuda unor albume recente mai anoste, sînt sigur că va oferi un concert exemplar de rock american, bețivănesc, sexy și patriotic pînă în măduva oaselor.

 

Evanescence este cea mai tînără trupă de pe afiș, nu cred că au împlinit zece ani de activitate vizibilă. Au meritul de a fi propus ideea cu priză la public de amestecare a rockului american tineresc promovat de Linkin Park acum un deceniu cu rockul (tot tineresc, dar de altă factură) care exploda la data respectivă din undergroundul european (Nightwish, Within Temptation). Combinația a fost cîștigătoare și i-a propulsat la un statut care să le permită prezența pe afiș în compania trupelor aici enumerate - altă generație, alt nivel de portofoliu. Probabil cei de la Evanescence se vor așeza la coadă să primească autografe de la trupele pe care le însoțesc la acest festival.

 

Ugly Kid Joe e posibil să nu mai fie un nume relevant pentru tinerii români căci steaua le-a apus cîndva prin anii `90. Se împlinesc mai bine de 15 ani de la ultimul lor album, dar se pare că grupul încearcă să urmeze modelul Guns`n`Roses. Nu știu cîtă lume își mai amintește de ei, hiturile lor nu au atins coarda eternității așa cum au făcut-o baladele lui Axl, iar cea mai proeminentă piesă a lor e un cover, „Cat`s in the Cradle”. Sînt totuși curios cu privire la această resuscitare, uneori se întîmplă să iasă mișto, vezi cazul Alice in Chains.

 

Dintre trupele scrise cu font mare pe afiș, Within Temptation sînt singurii care vin din zona rockului mic, din lumea non-engleză și din afara spațiului controlat de tentaculele MTV. Țara lor de origine e Olanda. Nu sînt nici ei la prima vizită în România: i-am văzut la Artmania acum cîțiva ani, au tras și niște videoclipuri pe la noi și în relativ scurt timp au reușit să sară pîrleazul pe terenul de joacă al rockului mare. Trupa e văzută drept sora mai mică a celor de la Evanescence de către cei care nu sînt la curent cu ce s-a întîmplat în rockul european prin anii `90, respectiv sora mai mare, de către cei care știu despre ce vorbesc. Adică Within Temptation făceau în underground ce face acum Evanescence pe cînd ultimii învățau încă notele. Dar acesta e mersul businessului numit rock, mai bine mai tîrziu decît niciodată și mai bine să ai numele scris cu un font mai mic comparativ cu epigonii tăi decît să nu apari deloc pe afiș ori, mai rău să nu mai exiști deloc, cum au pățit Theatre of Tragedy, trupa care i-a inspirat pe toți cei ce practică acest gen de rock gotic-senzual cu voce feminină.

 

Soulfly sînt și ei un grup care ne vizitează extrem de des, reprezentanți ai genului world metal pe teme politice, economice, sociale, antropologice. Carismaticul lor protagonist, Max Cavalera, a tulburat tinerețile multor adolescenți români tot pe la începutul anilor `90, pe vremea cînd propulsa în topuri trupa sa originală, Sepultura.

 

În partea de jos a afișului intrăm pe tărîmul rockului paleontologic, cu trupe ale căror membri par puși pe picioare de restauratorii murali și îmbălsămați de cei mai pricepuți vraci. Legendă a subteranelor muzicale din anii `70, Pentagram au cunoscut un număr de dispariții și resuscitări aproape egal cu al albumelor pe care le-au scos. Le-a luat 15 ani de la înființare pînă au reușit să debuteze și în intervalul respectiv s-au mai desființat de cîteva ori. O soartă similară au avut și irlandezii Sweet Savage, cunoscuți pentru performanța de a scoate trei albume în 30 de ani și pentru că l-au dat lumii rock pe chitaristul Vivian Campbell (Dio, Whitesnake, Def Leppard). De resuscitarea lor s-au ocupat cei de la Metallica, în cadrul campaniilor arheologice pe care trupa le practică de cîte ori le vine ideea să scoată coveruri după piese pentru care nimeni nu mai cere bani. În sfîrșit, tot din generația care a inventat heavy metalul, dar mult mai activi și productivi în îndelungata lor carieră, îi mai avem pe afiș pe saxonii Saxon, care merită văzuți măcar o dată în viață, de dragul albumului Unleash the Beast (1997).

 La trasul liniei, observ rezervare în selecția oferită, în comparație cu ce a fost la Sonisphere. Atunci ni s-a oferit un melanj echilibrat de rock european și american, de nume mari, nume imense și nume mici aflate pe val, de nume așteptate cu nerăbdare și nume propuse înspre descoperire. Acum ni se oferă rock american validat de MTV, numeroase trupe care ne vizitează regulat și un calup de trupe a căror existență în anul 2012 este nenaturală.

Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.