Apărut în Dilema, nr. 467, 22 februarie 2002

La fi-miu în bloc tocmai a fost spart apartamentul vecinului. Ziua, cît era plecat după pîine. S-au strîns vecinii, s-au uitat, s-au minunat, au înjurat:

 - Nu mai poţi fi sigur de nimic, nici măcar în casa ta!

 - Nu poţi fi tu, da' ei, acolo, în viloaiele lor, sînt în securitate, nu-ţi fă tu griji!

 - Noi, bătrînii, sîntem cei mai insecurişti! - se revoltă şi o bătrînă din spatele unei uşi întredeschise.

Securişti şi insecurişti, cele două "clase" sociale ale României, iată o temă la care chiar merită să cugeţi!

Într-adevăr, dacă îi punem de o parte pe "autarhici", marea polarizare actuală a societăţii noastre - tot mai acută, s-ar zice, în ultima vreme - este, într-un fel, aceea dintre cei care ştiu că nu li se poate întîmpla nimic şi cei care simt că orice li se poate întîmpla.

Primii sînt tot mai siguri pe ei şi le pasă tot mai puţin de ceilalţi. "Ciocu' mic!" o să rămînă, probabil, numele de cod cel mai potrivit pentru această categorie (care nu se rezumă, sper să nu mă înţelegeţi greşit, doar la cei din partidu' cu ciocu' mare!).

Ceilalţi sînt tot mai nesiguri pe ei şi pe viaţa lor. Dacă bate vîntul dinspre nord, aducînd frigul, s-a zis cu masa de seară, că banii se duc la întreţinere, pe căldură. Dacă iese soarele, poate îţi rămîne şi de o bere. Dacă nu faci gripă, nu creşte dolarul şi nu mai apare vreo ordonanţă de urgenţă, poţi să te chiverniseşti şi să o duci cît de cît, atît cît ţi-e plapuma. Dacă dă peste tine una dintre aceste nenorociri - şi fiţi siguri că dă - atunci nu mai poţi. Sau poate da, cine ştie... Şi atunci cum să nu fii "insecurist"?

Sentimentul de insecuritate este, evident, subiectiv; el poate să te cuprindă din te miri ce sau poate să-ţi rămînă necunoscut în cele mai dificile situaţii. Cînd însă pune stăpînire pe tine, e mai real decît sărăcia sau boala! Iar cînd începe să cuprindă o populaţie întreagă, înseamnă că ceva e putred rău de tot în Danemarca aceea.

Desigur, se poate spune că, după siguranţa fără speranţă din timpul comunismului, de tipul şcoală-diplomă-pensie, societăţii noastre i s-a atrofiat sistemul imunitar şi tranziţia a prins-o pe nepregătite precum iarna. Şi este mult adevăr în această afirmaţie. Dar să ne gîndim puţin: după ce (unii) ne-am adaptat la schimbare, apoi la schimbarea schimbării, să mai facem faţă şi la permanenta instabilitate a schimbării, fără să ştim încotro mergem, nu credeţi că este totuşi prea mult?

Şi poate că nici asta n-ar fi chiar insurmontabil. Oamenii trăiesc însă nu atît în funcţie de ceea ce li se întîmplă, cît prin semnificaţia pe care o atribuie celor întîmplate. Or toate aceste schimbări şi instabilităţi au început să aibă tot mai mult, pentru o parte tot mai mare a populaţiei, o singură semnificaţie: Dumnezeu ştie ce-o să ni se mai întîmple!