Scriitorul meu

De curînd, am făcut un dialog mai puţin obişnuit cu un scriitor român, pentru portalul LiterNet.

LiterNet tocmai a aniversat zece ani de existenţă; şi m-am gîndit că proiectul acestui tip de convorbiri „în timp real”, cu cîte o rundă în fiecare săptămînă şi cu comentarii pe care cititorii să le poată face la fiecare dintre runde se potriveşte destul de bine cu un portal de internet.

L-am invitat să fie – în acest fel – scriitorul lunii noiembrie pe un autor de o originalitate frapantă, dar ale cărui apariţii publice sînt mai puţin frecvente decît ale altora. Scriitorul meu, spre deosebire de scriitorul nostru generic, are chiar faima însoţitoare de a fi un tip căruia nu-i place să iasă „pe piaţă”: un ins retractil, autoizolat într-un turn de fildeş de unică folosinţă. Despre scriitorul meu s-a tot spus, de-a lungul anilor, că este un autor low profile, ceea ce nu se poate afirma despre colegi ai lui de breaslă, aflaţi pe buzele tuturor – şi care încearcă din răsputeri să-şi păstreze acest statut.

Mai sînt şi alte diferenţe între scriitorul meu şi scriitorii noştri. Scriitorul meu nu întîrzie niciodată la o întîlnire. E de o feroce punctualitate. Îşi respectă cu scrupulozitate deadline-ul. Cînd îţi dă răspunsul (şi ţi-l dă exact cînd ţi l-a promis), acesta este impecabil scris şi redactat.

Între două răspunsuri la interviul meu, au încăput o grămadă de glume, tachinări reciproce, bîrfe suculente – ceea ce întîlnim şi la mulţi alţi scriitori români. Dar scriitorul meu, spre deosebire de aceştia, nu confundă planurile. N-a fost glumeţ atunci cînd trebuia să fie serios; şi nu mi-a spus, de pildă, „Nu ţi-am trimis runda 3 la termen; ce poantă bună!”.

Umorul lui este formidabil, dar cuplează cu un profesionalism cum rareori găseşti în lumea noastră literară. Scriitorul meu e un adevărat maniac al corecturii, cizelării, perfecţionării textului pînă la nuanţa nuanţei şi detaliul detaliului. N-a înţeles niciodată adevărul vorbei aceleia româneşti, care şi pe mine mă lasă visător: „Merge şi-aşa...”.

Pentru scriitorul meu, „nu merge şi-aşa”. Merge aşa: „Refac mult orice scriu. De opt ori răspunsul la acest interviu, de pildă. După prima variantă – cea în care-mi permit să scriu fluent – urmează statul pe gînduri în poziţie Hamangia de sector, oriunde m-aş afla reflectez continuu la cîte o expresie, la cîte două, le găsesc variante mai bune, mă duc şi le inserez în text, apoi printez întreaga povestire sau ce e, pentru că o recitesc doar pentru acel, uneori, unic cuvînt schimbat, ca să văd cum se aude în ansamblul partiturii, să mă asigur dac-a fost bine că am implantat acel sunet nou, apoi îmi apare-n meditaţie sau în altă parte altceva, o altă vocabulă, mai potrivită, o scriu şi printez, pe urmă am impresia că-i de prisos o frază întreagă, o tai şi printez, sau că se impune să adaug ceva, adaug şi printez, imprimatul fiind un obicei de care nu pot scăpa, nu văd niciodată pe monitor întregul în forma finală, am nevoie de hîrtie, e o chestie legată de creier şi ochi. Ai mei sînt căprui.”.

Cînd nu rescrie, de opt ori, răspunsul la un interviu pentru LiterNet, scriitorul meu citeşte, ascultă muzică, vede filme, se uită la meciuri de tenis, se tot ironizează cu băiatul lui, pe care-l divinizează. Literatura e esenţială pentru el, dar nu a pus-o în centrul unei existenţe din care toate celelalte lucruri să dispară – şi celelalte fiinţe să se estompeze. Scriitorul meu este, sub acest raport, sub această sumă de raporturi, un om „obişnuit”, adică bogat.

Evident, ca pe majoritatea scriitorilor români, banii nu-l dau afară din casă. Dimpotrivă. Munceşte ca redactor de carte la o editură ce se bazează pe flerul şi atenţia lui. A citit mii de pagini ale altora, făcînd observaţii pe text şi referate detaliate. Neputînd trăi din scrisul propriu, munceşte mult, fără să se plîngă, pentru coşul zilnic.

În pofida acestei condiţii de muncă şi viaţă, el mi-a răspuns pro bono la un interviu făcut tot pro bono pentru un portal, LiterNet, care tot ce face, face pro bono. Vreau să spun că scriitorul acesta care, chipurile, fuge de cititorii noştri le-a făcut un cadou extraordinar. Nu numai cu cărţile sale, care probabil n-au vînzări prea mari, ci şi cu acest interviu; şi cu altele.

Acest scriitor român există în carne şi oase. Nu l-am inventat eu. Nu e o reprezentare ideală a minţii mele, o fantasmă de pozitivare contrapusă, didactic, comportamentului de scriitor român generic: mai mereu „talentat”, adică justificîndu-şi comportamentul prin înzestrarea pe care o are. Scriitorul meu, atipic, dovedeşte prin „simpla” lui existenţă şi conduită că tipicul nu este chiar atît de tare; şi că autorii noştri ar putea fi şi altfel. Cu condiţia să vrea.

Dar cine sînt scriitorii noştri la care m-am tot referit într-o comparaţie strivitoare cu scriitorul meu? Sînt prea mulţi, din păcate. N-am spaţiu pentru enumerarea lor.

Dar cine este scriitorul meu, un scriitor care, din fericire, există?

Numele lui e Răzvan Petrescu.

Foto de Mircea Struţeanu