Între 14 și 20 septembrie are loc în București ediția a patra a American Independent Film Festival.

Cinematograful e obsedat de scriitori. Ceea ce e nițel ciudat, pentru că profesia în sine nu e dintre cele mai spectaculoase – de obicei, cineva stă la un birou, cu pana în mînă sau cu ochii în computer și.... scrie sau se zgîiește la „foaia albă” dacă are „writer's block”. Și musca pe perete ar adormi de atîta excitare. Dar filmele sînt interesate nu de actul în sine, ci de restul procesului creativ: de felul în care acești căpcăuni își torturează soțiile, își vampirizează prietenii, își alienează copiii și își petrec timpului în baruri sordide sorbindu-și ficații. Sînt atît de ocupați activități recreative, încît te întrebi cînd mai au timp să aştearnă ceva pe hîrtie. În viziunea Hollywood-ului, puține creaturi sînt mai narcisiste, mai vanitoase, mai autodistructive și mai demne de un film. Poate doar starurile rock. Caracterul, de cele mai multe ori infect, al acestor über mensch torturați devine combustibil pentru dramă captivantă. În plus, scribii sînt, de obicei, articulați, așa că pot livra și dialoguri memorabile, dacă nu chiar spumoase... Evident, pe scriitori nu-i deranjează atenţia: mulţi încep să scrie cu ideea că vor fi ecranizați. Nu și J.D. Salinger, care a urît cinematograful. Sau, mai precis, personajul său iconic, Holden Caulfield, care spune în De veghe în lanul de secară pe la pagina 2: „Nu urăsc nimic mai tare ca filmele. Nici să nu-mi pomeniți despre ele”. The Catcher in the Rye n-a avut parte de o ecranizare hollywoodiană pentru că J.D. a refuzat să cedeze drepturile. Legendarul regizor Billy Wilder s-ar fi aventurat, dar autorul a refuzat. „Mă tem că lui Holden nu i-ar fi plăcut”. Salinger a regretat toată viața că și-a vîndut o poveste de început, Uncle Wiggily in Connecticut, producătorului Samuel Goldwyn, care a masacrat-o într-un romance inept pe nume My Foolish Heart. „Disprețul meu pentru Hollywood este nemăsurat”, a scris el. În plus, nu credea că The Catcher ar fi un film bun pentru că „substanța cărții rezidă în vocea naratorului”. Unui alt solicitant, i-a trimis o telegramă: „MĂ TEM CĂ RĂSPUNSUL E UN NU CATEGORIC REPET UN NU CATEGORIC.”

Hollywoodul nu e obișnuit să fie respins – aşa că, în cazul lui Salinger, a transformat acest refuz într-o obsesie. Statutul său cult a fost cimentat și de faptul că autorul a preferat să trăiască precum un pustnic pînă la adînci bătrîneți. Comparați această recluziune cu profilul scriitorului de azi care a devenit o marcă, un produs de marketing forțat să fie prezent în presă, la lecturi, simpozioane, la televizor, la radio, pe Twitter, pe Facebook și, cine știe, poate pe Tik Tok. Știm ce gîndește despre Iisus, cultura pop sau ecologie. Se supraexpune, a devenit obositor. Salinger a refuzat toate acestea și s-a retras din viaţa publică, întreținînd legenda. Decenii de-a rîndul, cineaști, actori și scenariști au fost inspirați de personajele și povestirile sale fără să fie în stare să le adapteze direct. Influența lui se simte în Royal Tenenbaums, Badlands, The Graduate, Garden State, Rebel Without a Cause sau Ferris Bueller’s Day Off. De fapt, fiecare istorie despre maturizare amplasată în New York pare a fi inspirată de The Catcher in the Rye. Refuzul de-a juca după regulile establishment-ului cultural l-a transformat în cea mai influentă figură literară din istoria cinematografiei americane. Iar mitul continuă să se răstogolească: numai în ultimii șapte ani s-au făcut un documentar (Salinger) și două ficțiuni: Rebel in the Rye (2017) și My Salinger Year (2020). Pe cel din urmă (prezentat în deschiderea Festivalului de la Berlin din acest an) despre o tînără angajată în anii '50 de un teribil agent literar (Sigourney Weaver) ca să răspundă scrisorilor primite de la fanii scriitorului, îl puteți viziona miercuri, 16 septembrie și duminică, 20 septembrie, la AIFF.

Anca Grădinariu este critic de film.

Foto: sursa