L-aţi evocat în mai multe rînduri pe tatăl dumneavoastră, în pagini dramatice, culminînd cu sfîrşitul său din cauza lipsei unor medicamente. Cînd v-aţi descoperit tatăl, nu numai la propriu, ci şi la figurat? Care este cea mai îndepărtată amintire cu el şi care a fost momentul cînd aţi înţeles că există între voi o legătură organică, indestructibilă? Aveţi o asemenea relaţie afectivă cu băiatul dumneavoastră? Fiul iubitor a devenit, la rîndul lui, un tată iubitor?

Cînd aţi sunat la uşă, tocmai citeam un eseu din Lettre Internationale. Şi mă oprisem la o afirmaţie a lui Henry Ford, pe care aş fi vrut s-o pot spune şi eu: „Istoria este o glumă”. Numai că aşa ceva poate zice doar un american, pentru care istoria nu depăşeşte limitele unui album de familie. În „Lumea Veche”, e cu neputinţă să vezi doar răsăritul soarelui şi viitorul.

Şi nici dacă am avea şi noi, aici la „porţile Orientului”, unde totul ar fi luat, spun unii, à la légère, un trecut la fel de subţire, eu n-aş putea socoti istoria „o glumă”. Mie, această „glumă” mi-a ucis tatăl. Şi m-a împovărat cu o vinovăţie, pe care nici nu mi-o pot imputa pînă la capăt, nici nu mi-o pot ierta. Şi au trecut de-atunci exact 52 de ierni.
(…) Am fost, oare, un „fiu iubitor”, cum mă socotiţi dumneavoastră? Mi-am venerat părinţii, dar nu sînt convins că i-am meritat. V-am spus, am impresia, că nu mai am vanităţi. Ei bine, am minţit. Am mai puţine vanităţi, de cînd am îmbătrînit, din ce în ce mai puţine şi mai triste, dar am. Încă mai încerc să par mai bun decît sînt. Încă mai încerc – e drept, cu dificultăţi tot mai mari – să-mi joc „rolul”. Pentru că trebuie să mărturisesc: eu n-am trăit, ci am jucat un rol, impus de caracterul meu. El fiind singura soluţie pe care am găsit-o împotriva complexelor mele. V-am spus că am avut mereu probleme în relaţiile cu ceilalţi. Nu v-am spus, însă, adevărul pînă la capăt. Eu am fost toată viaţa prizonier. Propriul meu prizonier. M-am născut într-o carceră invizibilă şi fără contur, asemenea destinului, şi n-am ieşit niciodată din ea. Aşa se explică faptul că n-am prea avut prieteni. Doar cîţiva care nu şi-au dat seama (sau n-au vrut să arate că ştiau) că erau prieteni cu un prizonier, incapabil să iasă din celula lui pentru a se dărui cu totul. Am avut norocul să aflu că dragostea este unicul adevăr important şi absolut, într-o viaţă care nu ne dă decît daruri relative. Şi n-am fost ipocrit. Am iubit şi eu. Am iubit, poate, chiar mai intens şi mai dureros decît alţii. Pentru că nu am putut merge pînă la capătul sentimentelor mele. Am iubit ca prizonier, fără şansa de a putea evada din limitele mele. Sau din egoismul meu, dacă asta vă sună mai bine, deşi mai curînd aş vorbi de un blestem. Deoarece şi în doi – cu rare excepţii – am fost singur. Acest blestem m-a împiedicat să fiu, cum am dorit, cum am tînjit să fiu, generos. Toate elanurile mele spre generozitate s-au izbit, ca de un zid, de nişte inhibiţii care n-au servit decît părţii mediocre din mine. Mi-au limitat sentimentele cele mai nobile, cele mai naturale. Nu le-am spus niciodată părinţilor mei cît de mult îi iubeam. Mai mult, am dus ingratitudinea pînă la măgăria (n-am nici o scuză!) de a nu-mi invita părinţii cînd m-am însurat. Nici, măcar, nu i-am anunţat! Am fost fericit cînd s-a născut fiul meu, dar, în toată copilăria lui, am lipsit, practic, de lîngă întrebările şi nedumeririle lui. Mă împăcam (mereu egoismul!) cu gîndul că eu vegheam asupra lui, să nu i se întîmple nimic rău, intervenind în toate momentele pe care le socoteam esenţiale. Numai că viaţa e formată din detalii, nu din „evenimente”. Cînd m-am trezit că nu aveam o comunicare reală, ca de la bărbat la bărbat, cu fiul meu, căruia îi spun şi azi „băiete”, deşi are cincizeci de ani, era prea tîrziu. Sînt greşeli care, cu timpul, devin ireparabile.

Am fost, prin urmare, un tată la fel de ratat, cum am fost în calitate de fiu. Nici soţ bun n-am fost. Dimpotrivă. M-am ferit să cer nişte explicaţii care mi-ar fi lămurit unele dubii, cînd asta mai avea importanţă. Şi nici eu n-am vrut să dau explicaţii. Rezultatul? Singurătatea mea de azi, ciuruită de regrete, ca o haină mîncată de molii. Şi nişte întrebări care mă chinuie. Am dus, oare, la capăt vreun sentiment? Am făcut, oare, tot ce a depins de mine pentru a dezvălui ce am simţit cînd m-a legat ceva puternic de cineva? Scuza prin care m-am justificat mereu în faţa mea a fost că am pudori pe care nu le puteam depăşi. Era o scuză reală şi, totuşi, nesinceră. Pudorile mele ţineau de faptul că eram prizonierul complexelor şi neputinţelor mele.

Şi-acum? Acum, îmbătrînesc tot în carcera mea. Stau şi mă uit la cărţile din bibliotecă, la oţetarii zgribuliţi de frig. Şi simt că nici măcar cînd sînt singur, nu sînt liber. Pereţii invizibili ai carcerei în care îmbătrînesc mă separă şi de obiectele care-mi sînt familiare. Mă uit la moliile care zboară prin faţa mea şi am impresia că le privesc din spatele unui zid transparent. Probabil, doar moartea mă va elibera.

Fragment din volumul: Octavian Paler, Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, ediţia a II-a, în curs de apariţie la Editura Polirom.