Spărgătorul de nuci, în varianta 3D realizată de Andrei Koncealovski, este un eșec. Filmul se deschide pe muzica lui Ceaikovski și imaginile foarte frumoase ale cîtorva podoabe din bradul de Crăciun. Povestea scrisă în 1816 de E.T.A. Hoffmann era foarte potrivită ecranizării în 3D, tocmai pentru că această tehnologie poate da magie obiectelor, le poate însufleți. Și chiar despre asta este vorba în „Spărgătorul de nuci”: despre obiecte care se animă cu forța imaginației. Popularitatea poveștii lui Hoffmann rezidă și în nota melancolică dată de imaginea obiectelor artizanale, mici bijuterii create de o mînă de om, înainte de industrializare. Însă regizorul rus Andrei Koncealovski s-a ferit de efectul sigur, de hit, al poveștii și al muzicii Spărgătorului de nuci. El a mutat acțiunea undeva prin primele două decenii ale secolului XX. Ciudatul unchi Drosselmeyer, ceasornicar și inventator în povestea originală, este înlocuit aici de Albert Einstein, care le explică copiilor, apropo de întîmplările neobișnuite la care iau parte, că totul este relativ,  iar pentru a da greuatate celor spuse, desenează celebra sa formulă pe o tăbliță. De asemenea, Freud este un prieten de familie, care vine și el cu o explicație pentru visele fabuloase ale copiilor, iar casa în care locuiesc este capitonată cu lucrări ale lui Klimt. Aceste referințe culturale, generalități despre Viena începutului de secol, nu fac un bine nici atmosferei (dimpotrivă chiar!) și nici naraţiunii din film. Însă născocirea cea mai aberantă a lui Koncealovski în Spărgătorul... său este de a prezenta „Regatul Șoarecilor” ca metaforă a Regimului Nazist.

Cel mai recent film al lui Claude Lelouch , Ces amours-là, (Iubiri din trecut) filmat parțial în România, este un film dens ce împletește istoria (începînd cu anii ’30 și ajungînd pînă în anii  ’50) cu istoria filmului. Ilva Lemoine (Audrey Dana) este o plasatoare într-un cinematograf din Parisul aflat sub ocupație, unde tatăl său vitreg este proiecționist. Filmul este povestit ca o pledoarie a avocatului ei, într-un proces în care femeia este acuzată că și-ar fi omorît soțul. Deoarece istoriile tumultoase de dragoste ale Ilvei pot ridica suspiciuni în ceea ce priveşte nevinovăția sa, avocatul încearcă să-i găsească justificări femeii, judecîndu-i aventurile în contextul vremii: povestea de dragoste cu ofițerul german care i-a salvat de la execuție tatăl, implicat într-un atentat al Rezistenței, aventura cu cei doi soldați americani, care o ajută să fugă la Eliberare, cînd  a fost condamnată de colaboraționism etc. Avocatul încearcă să emoționeze jurații făcînd o analogie cu experiența lui din timpul războiului, cînd, evreu fiind, a fost dus în lagărele naziste, însă pasiunea pentru pian i-a salvat viața. Pledoaria avocatului sugerează astfel că indivizii nu pot fi condamnați în masă, așa cum se întîmplă în cazul unui război. În filmul lui Lelouch sînt inserate numeroase scene din filmele acelor ani, care să sprijine cu umor povestea, în timp ce însăşi narațiunea face numeroase trimiteri la alte filme (una dintre cele mai evidente fiind Cinema Paradiso, cu care Ces amours-là se aseamănă în cinefilia sa cam exaltată și sentimentală).

Cel de-al doilea film regizat de Ben Affleck, The Town (Orașul) este un thriller conformist, însă o realizare abilă în granițele genului. Este povestea lui Doug MacRay (Ben Affleck) și a găștii lui de hoți de bănci, în Charlestown, unde, sîntem anunțați la începutul filmului, tîlhăria este principala ocupație a localnicilor. După un jaf reușit, Doug se îndrăgostește de managera băncii, luată ostatică și apoi eliberată și se hotărește să se lase de meserie și să înceapă o nouă viață alături iubita lui. Numai că, intrat în rețea, Doug nu poate pleca atunci cînd vrea. Povestea din The Town este construită simplist ( ca să înțelegem ușor istoria lui Doug și motivele pentru care mama lui l-a părăsit cînd era mic, este adus un alt personaj, o fostă iubită a lui Doug, drogată și neglijentă față de copilul ei; de asemenea, singurul indiciu pe care martorii îl au despre criminali este un tatuaj despre care se crede că este un simbol al luptătorilor irlandezi, pe gîtul unuia dintre răufăcători care, ca să poată fi ușor identificat de spectator, poartă un hanorac pe care este înscris „Irish Pub”); însă această bidimensionalitate lucrează aici în favoarea suspansului.  

Tangled este al cincizecilea film de lungmetraj din colecția de animații clasice produse de Disney.  Filmul este o adaptare a poveștii scrise de Frații Grimm: Rapunzel, fata regelui și a reginei, este răpită de o vrăjitoare bătrînă, care vrea să o țină pe lîngă ea, datorită harului pe care copilul îl are de a-i întineri și vindeca pe cei din jur. Vrăjitoarea o închide pe fată într-un turn înalt, iar Rapunzel, ajunsă adolescentă, își dorește să cunoască lumea de afară. Flynn Ryder, un tîlhar din ținut, descoperă din întîmplare, încercînd să se ascundă de urmăritorii săi, turnul în care este ținută Rapunzel, iar fata îl convinge să o ajute să evadeze pentru o zi.  Realizat în tradiția basmelor cu prinți și prințese, Tangled se deosebește de filmele-cult ale seriei prin ironia sa. Rapunzel nu mai are inocența Albei ca Zăpada sau a Frumoasei (din Frumoasa și Bestia), iar alesul ei, Flynn Ryder, este de-a dreptul flirty

Gabriela Filippi este redactor Film Menu.