Dilema veche vă prezintă în premieră un fragment din volumul de proză scurtă Tonomatul de Andrei Panțu, apărut recent în colecția „821.135.1 – Scriitori români contemporani”, Editura Humanitas, coordonată de Andreea Răsuceanu. Lansarea va avea loc miercuri, 23 octombrie, ora 19, în librăria Humanitas de la Cișmigiu. La eveniment vor participa, alături de autor, Marius Chivu, Nona Rapotan și Michael Hăulică.

Stranii, uneori întunecate, alteori exotice, întâmplările din povestirile lui Andrei Panțu conduc cititorul într-o lume fantastică, populată deopotrivă de animale vorbitoare, făpturi mitologice sau personaje aparent banale, care se trezesc angrenate în evenimente neobișnuite. Fie că e vorba despre dispariții misterioase, inexplicabile alunecări în timp sau intervenții ale unor entități supranaturale, că întâmplările sunt povestite în cheie ironică, macabră sau au intrigă polițistă, universul acestora e perfect conturat, având, de obicei, în centru o enigmă pe care trebuie să o dezlege cititorul.

„Am încercat să tratez mai multe teme care m-au obsedat întotdeauna – singurătatea, nevoia de perfecțiune, dorința de a avea succes, cinismul, gelozia. Am abordat povestirile din perspectivă fantastică, pentru că e registrul de care mă simt cel mai apropiat, şi pe care îl şi stăpânesc cel mai bine. Cu ajutorul fantasticului, am vrut să arunc o lumină nouă asupra acestor teme.“ – Andrei Panțu)

Andrei Panțu (n. 1983) a studiat filozofie şi literatură la European College of Liberal Arts, ştiinţe politice şi relaţii internaţionale la AUBG, apoi a obţinut o diplomă de masterat în ştiințe politice de la Universitatea din Leiden şi Universitatea din Manchester. În perioada 2014–2018 a fost editor al revistei academice Romanian Journal of Political Science. Lucrează de mai mulți ani în domeniul IT. A publicat până acum proză scurtă în revistele Biserica de Lemn, Revista de Povestiri, ARGOS, Gazeta SF, iocan, Revista de suspans, Helion, pe platforma Literomania, precum și în antologiile ARGOS DOI și Eroi fără voie. Volumul Tonomatul reprezintă debutul său editorial.

Ak-Rul şi Amara

Ea se numea Amara. El se numea Ak-Rul. Erau soţ şi soţie, două creaturi străvezii ca reflexia sticlei în lumina soarelui de amiază târzie. Locuiau într-o casă de lemn uscat, câte­odată fierbinte, pe o colină, singura vale din tot dealul de pe care se vedea cerul. Mi-aduc aminte chiar şi acum că ajungeam la ei doar pe râu în jos, alunecând pe o plută împletită din nuiele, ce părea să fie de fiecare dată alta, dar era mereu aceeaşi, lustruită pe margini de frecuşul întot­deauna întâmplător cu peştii dezorientaţi.

Seara se lăsase şi peste casa lor, ultima seară dintre primele, sau prima dintre ultimele. Amara şi Ak-Rul levitau din când în când prin fântâna arteziană din sufragerie, din care se hrăneau zilnic cu suc de cucută, însă pluteau numai când tălpile lor nu mai atingeau duşumeaua de diamant. Ca în fiecare seară, Ak-Rul a ieşit din nou din fântână, şi s-a îndreptat – spre supărarea soţiei, care s-a încruntat imediat – spre robinetul de argint care ţâşnea din perete. S-a înfăşurat în jurul lui, sorbind cu nesaţ tot absintul care se scurgea prin ţeava de argint. Amara a suspinat.

Când stelele vor fi roşii mai mult de o oră vei muri, i se spusese cândva.

Amara nu bea absint, ci doar suc acrişor de cucută, absin­tul îi provocase dintotdeauna un tremur care sfârşea în praf şi nisip. Lacrimile i s-au scurs de pe obraji şi au plutit prin aer, unde s-au transformat într-o rouă finlandeză, dintre cele mai fine, pentru ca apoi să cadă în apa din fântâna arteziană învolburând-o şi colorând-o treptat în cea mai deschisă nuanţă de turcoaz. Între timp, Ak-Rul alunecă prin spaţiul lăsat de uşa întredeschisă în camera alăturată unde începu deja să se deshidrateze de la absint, şi câteva dintre celulele sale se evaporau încet. Ak-Rul a tras de frânghia care atârna din colţul încăperii cubice, pe care ei o numeau saună, şi a crescut temperatura de la zece grade la o sută, şi de la o sută la o mie. L-a învăluit o aromă de vanilie cu înţepături de grepfrut. Tavanele încăperii se deschiseseră larg, şi vedeau stelele cum îşi schimbă culoarea, era ora unsprezece şi luciul lor albastru devenea portocaliu. Auriul lunii se topise într-o pată neclară de lumină liliachie.

Ştia şi el că se hrăneau de obicei cu lichidul de cucută din fântâna arteziană, dar fântâna îngheţa de jos în sus, milimetru cu milimetru, în fiecare zi. Gheaţa îi invada pe undeva, deşi, dacă i-ai fi întrebat, n-ar fi ştiut nici unul dintre ei să spună pe unde anume. Amara observa cu îngrijorare vârfurile brazilor din jur care sclipeau din ce în ce mai roşiatice, semn că stelele ar fi devenit sângerii în scurt timp. N-aveau voie să rămână roşii mai mult de o oră, altfel cineva ar fi murit. Ak-Rul le văzuse şi el, dar zâmbise. S-a deshi­dra­tat tot mai repede şi cea mai mare parte din el se evapo­rase în aburi sidefii care se strecurau în sus, printr-o crăpătură tot mai subţire a tavanului, ce părea să fie de fiecare dată aceeaşi, dar era mereu alta. Se strecurau în sus spre văzduh. Amara s-a gândit să-l blesteme, însă gândul i-a fost de ajuns şi s-a oprit la asta. A venit şi miezul nopţii, şi stelele s-au colorat în verde, strălucind mai tare ca oricând, iar luna s-a făcut portocalie.

Atunci şi-a dat seama că temperatura din saună urcase la un milion de grade, şi de la un milion creştea la un miliard. S-a evaporat complet şi s-a suit prin deschizătura din tavan tocmai când se-nchidea. Ce tot face acolo? s-a gândit ea, şi a urcat după el. Nu l-a găsit în saună, lacrimile-i curgeau tot mai repede, au sfârâit fulgerător pe scândurile din lemn încins, iar fuge, fuge de mine! Era ora unu, stelele erau galbene, luna părea verde, şi Ak-Rul dispăruse. La ora două, când pe cer sclipeau mii de diamante în culoarea viorelelor, luna se făcuse ca sângele. La ora trei, la lumina tot mai roşie a stelelor şi tot mai albastră a lunii, Amara orbecăia pe acoperiş în căutarea lui.

Trei şi jumătate, trei patruzeci.

La ora patru ar fi murit.

Cercetase fiecare centimetru pătrat de lemn al acoperişu­lui în căutarea vreunei particule de abur care să-i aparţină lui Ak-Rul. Ora trei şi cincizeci de minute. Nu m-a văzut nici de data asta, dar şi-a ridicat privirea către stele, învăluită de mireasma înţepătoare de lămâie a brazilor întunecaţi.

Ora trei şi cincizeci şi şase de minute.

Stelele erau tot roşii.

Ora trei şi cincizeci şi şapte.

Tot roşii.

Trei cincizeci şi opt.

Roşii. 

Trei cincizeci şi nouă!

Abia atunci a văzut hornul din mijlocul acoperişului. N-a ştiut cum de nu se-mpiedicase de el mai devreme. A sărit pe marginea lui.

Încă nu era ora patru! Vocea lui Ak-Rul a zburat ca o adiere de vânt undeva prin spatele ei, stelele şi-au schimbat chiar la timp culoarea, s-au făcut ca zăpada, iar luna împrăş­tia pretutindeni un luciu întunecat. Ak-Rul a venit către ea. Amara a încremenit de spaimă. Ak-Rul s-a apropiat tot mai mult, a scos un cuţit din urechea stângă şi i-a tăiat Amarei mijlocul printr-o mişcare fulgerătoare. Amara a ţipat, şi s-a topit într-un şuvoi de gheaţă lichidă care s-a scurs prin­tre crăpăturile acoperişului, înapoi în fântâna din sufragerie.

Ak-Rul a rămas înmărmurit, câteva clipe, cu cuţitul în mână. Am crezut că l-au cuprins în sfârşit remuşcările, însă n-avea cum să se simtă vinovat pentru ceva ce nu se întâm­plase niciodată. Şi-a ascuns cuţitul în cealaltă ureche. Zorile se destrămau peste noaptea multicoloră, iar în depărtare Ak-Rul vedea ceaţa aurie din jurul crestelor vişinii ale munţilor, munţi care păreau să fie de fiecare dată alţii, dar erau mereu aceiaşi.

S-a îndreptat cu un surâs către saună.

Da, draga mea, şopti el. E ora cinci, s-a făcut dimineaţă.

Ne vedem în fântână. Diseară o luăm de la capăt.