(Apărut în Dilema, nr. 522, 28 martie - 3 aprilie 2003, în dosarul "Obscenitatea", coordonat de Andrei Gorzo)

Imaginaţi-vă: o masă lungă, în formă de U şi 20 de indivizi în faţa unor monitoare, recuperînd pe video ceea ce n-au putut vedea pe marele ecran. Este o practică destul de întîlnită în festivalurile de film. N-ai putut intra la o proiecţie sau ea are loc după ce ai plecat? Nici o problemă. Recurgi la videoteca festivalului. Mă rog, nu e acelaşi lucru, dar tot e mai bine decît nimic. Ce te faci însă cînd filmul pe care vrei să-l vezi se numeşte Polissons et galipettes şi strînge în circa 70 de minute 12 scurtmetraje porno, mai hard sau mai soft, după posibilităţile perioadei din care datează: cea a Marelui Mut? Într-adevăr, posibilităţile tehnice din epocă nu erau dintre cele mai grozave, lucru pe undeva de înţeles. E vorba despre filmuleţe turnate în bordeluri şi proiectate ca aperitiv în anticamerele acestora clienţilor încă neexcitaţi care stau la coadă. Altele au fost turnate pe platouri de filmare reale, în afara programului şi în regim de urgenţă, de către regizori, se crede, consacraţi. E suficient să te uiţi la încadraturi sau la cum pică lumina pe faţa performerilor şi-aproape că-l vezi pe Chaplin dînd indicaţii de regie. Posibilităţile scenariilor şi ale subiecţilor erau însă cum nu se poate mai "actuale". În întunericul anonim şi juisiv al sălii de cinema m-aş fi simţit mult mai bine şi aş fi fost la adăpost de ceea ce ar fi crezut despre mine U-comesenii mei, afundaţi în video-lectura unor filme grave, serioase şi iraniene. Aşa, nu-mi rămînea decît să îngroş obrazul, să introduc caseta, să apăs pe play şi să stau ca pe ghimpi. Ştiam că din acel moment, oriunde m-aş fi aşezat, ochii celorlalţi vor fi aţintiţi asupra mea şi voi purta stigmatul unei plăceri, oh, cît de vinovate pentru tot restul festivalului.

La urma urmei, nu văd însă de ce-mi făceam atîtea probleme. Filmul cu pricina, aşa porcos şi mut cum era, trecuse prin selecţia Festivalului de la Cannes. Acolo fusese proiectat, ţineţi-vă bine, în Chenzina regizorilor, în compania Occidentului lui Cristi Mungiu. Suficient cît să capete o aură solidă de respectabilitate şi să dea undă verde altor festivaluri, la fel de respectabile, care şi l-ar fi dorit în program. Dintr-o dată, nu mai erai în faţa unui porno sadea, cu penetrări, ejaculări, combinaţii multiple, orgii, miraculoase pilule pentru potenţă şi chiar puţină zoofilie, ci în faţa unui interesant document istoric şi artistic. Întreaga suflare, critici şi public deopotrivă, găsise, în fine, ceva pe măsura voyeurismului latent din ea şi-şi împachetase satisfacţia pur lubrică în comentarii. Nici picată cu ceară n-ar fi strigat a obscenitate, deşi conţinutul în sine concura cu succes canalele adulte ale pay-TV-urilor din hotelurile cu multe stele. Dar eşti în faţa unei piese de muzeu, aşa că închide ochii la porcării şi păstrează respect. Poţi chiar să te şi exciţi. E voie. Sigur, e înduioşător să vezi cît de proaspete, comice şi naive sînt aceste filmuleţe în comparaţie cu producţiile porno formatate (dar totuşi net profesioniste) din zilele noastre. Cel puţin aşa se justifică cel care a scormonit arhivele în căutarea lor şi le-a restaurat. Parte din şarmul acestor pornele mute e dată de vechimea peliculei şi aspectul desuet al personajelor. Viteza sacadată a proiecţiei creează dute-vino-uri dintre cele mai hilare. Pînă şi ticul actorilor din epoca mută de a flirta cu aparatul de filmat sau cu echipa tehnică din afara cadrului poate fi lejer întors în favoarea inocenţei dezarmante a acestor producţii. Cu o excepţie: într-un festival sobru, dedicat în exclusivitate filmului mut, am putut vedea, la miez de noapte, un scurtmetraj şoc în care un fermier nesatisfăcut de prestaţia femeii se rezolvă cu o raţă. Reacţiile publicului au fost dintre cele mai violente. Nici vorbă de document istoric. Nici vorbă de inocenţă dezarmantă.

Mă întreb ce-ar zice raţa despre toate astea.