Pentru cei care se miră de ce europenii au ajuns în situaţia penibilă a lipsei unui acord privind o politică unitară în problema embargoului impus vînzărilor de armament în Siria, un mic punct pe hartă ar putea fi un indiciu. Este vorba de uriaşul zăcămînt de gaze naturale South Pars/North Dome, situat în Golful Persic şi distribuit în mod egal în apele teritoriale ale Iranului şi Qatarului. Regimul de la Teheran, aliatul Damascului, intenţionează să construiască un gazoduct pe teritoriul Siriei pentru a ajunge în Marea Mediterană şi a avea acces la bogata piaţă europeană. Guvernul de la Doha, principalul sponsor al insurgenţilor sirieni, are un proiect rival, care ar putea tranzita Siria post-Bashar al-Assad şi Turcia pentru a ajunge la aceeaşi destinaţie. În mod evident, criza siriană a izbucnit la începutul anului 2011, la doar cîteva luni după începerea la sfîrşitul anului 2010 negocierilor pe tema proiectului iranian.
 
Franţa şi Marea Britanie, prin intermediul companiilor naţionale GDF şi Shell, deţin numeroase acţiuni în industria gazelor din Qatar. Rusia are un pact de oţel cu Iranul, menit să blocheze încercările statelor sunnite din zona Golfului Persic şi ale aliaţilor occidentali de a ocoli cvasi- monopolul rus asupra aprovizionării Europei.
 
Germania este legată de Rusia prin gazoductul Nord Stream, în favoarea căruia a făcut lobby fostul cancelar Gerhard Schröder, în timp ce compania italiană ENI este unul dintre principalii parteneri ai Gazprom. În acest context, faptul că Parisul şi Londra sînt în dezacord cu Berlinul şi Roma privind viitorul Siriei ar trebui să fie mai puţin surprinzător.
 
Mlaştina siriană nu este singura problemă legată de energie care divizează Europa. Dezbaterea privind riscurile la adresa mediului şi sănătăţii pe care le prezintă exploatarea gazelor de şist a fost marcată de interese naţionale conflictuale, fiind amplificată de amestectul industriei nucleare ruse şi de incertitudinea privind viitorul politicii energetice germane. Săptămîna aceasta, poziţia Uniunii Europene în disputa comercială cu China, pe tema panourilor solare, a fost demolată de lipsa acordului între Franţa şi Germania privind taxarea importurilor ieftine efectuate de campaniile chineze subvenţionate de stat.
 
După răsturnarea tradiţionalelor teorii privind “vîrful petrolului”, lumea pare să fie aproape de o revoluţie majoră în privinţa surselor de energie. Investiţiile masive în tehnologia de extracţie a gazelor de şist şi a altor hidrocarburi neconvenţionale ar putea ajuta Statele Unite să devină independente din punct de vedere energetic pînă în 2020, eliberîndu-le de importurile de petrol şi de uriaşa povară geopolitică asociată acestora – lucru evidenţiat deja prin lipsa de interes în criza siriană. Dacă recentele informaţii din Japonia se vor dovedi reale, exploatarea în mod eficient a hidraţilor de metan ar putea conduce la scăderea şi mai mult a tarifelor la energie – pentru cei care au acces la aceste resurse.
 
Pînă atunci, planul deja ineficient al UE de reducere a emisiilor de dioxid de carbon îşi va fi pierdut scopul. Protejarea economiilor europene de concurenţi care plătesc tarife la energie la jumătate se va dovedi a fi o sarcină din ce în ce mai grea, mai ales dacă nu va fi găsită o modalitate eficientă de îmbinare a conceptelor “ecologic” şi “ieftin”. Dar, peste toate astea, energia şi politica vor deveni inseparabile. Toate discuţiile despre o uniune politică vor fi reduse la un simplu prilej de rîs, după cum se întîmplă deja cu abordarea stîngace privind diplomaţia comună. Guvernele europene şi reprezentanţii lor din industria energetică trebuie să se aşeze la aceeaşi masă şi să elaboreze o viziune coordonată. Eşecul unei astfel de abordări va avea efecte dezastruoase care vor depăşi cercurile federaliştilor europeni.