Nu mai are ce să treacă prin gheața polară 
pînă la inima pe care am îngropat-o 
să nu mai simtă nimic și tot ce-mi rămîne

e să mă uit la corpul pe care nu mi l-am lucrat 
în sala de forță și să-l aprob ca și cînd 
aș da din cap pe o melodie care îmi place

în secret, într-o combinație nefericită de trup 
și inimă, două proteste care se desfășoară 
simultan, dar numai unul e pe bune.

Aș putea fi instituția care-ți cere o copie aici, 
o copie acolo, o copie dincolo, sau copilul 
speriat din momentele imediate ale unui coșmar

scurt în care cădea într-un gol rece și întunecat, 
ca țara în care visează să emigreze: 
o copie a unei copii a unei copii a unei copii —

cine simte mai bine neputința handicapatului 
în scaun cu rotile care așteaptă în fața Mega Image 
alături de un bichon tuns ca un glob disco,

inima sau corpul, cine simte foamea bătrînei 
care nu e bunica mea, dar care țipă la mine pentru 
a-și proclama victoria temporară față de moarte

în timp ce-și cumpără medicamentele de care 
nu are nevoie — cine, prim-ministrul oficial 
sau cel neoficial, copia coruptă a copiei

corupte după chipul și asemănarea unei 
fete naive care mîngîie o mînă de evreu 
cu mîna ei de creștină, ca o rachetă care caută

ceva divin în spațiu, și tot ce găsește 
într-un final e o pulă circumcisă 
și înfricoșătoare.