Plimbat în URSS
Note şi impresii de călătorie în Uniunea Sovietică aflate în arhiva radioului public
Preocuparea Moscovei pentru un export de imagine și ideologie cît mai bine ambalat are deja o tradiție. Astăzi ea se manifestă prin înființarea de trusturi de presă în limbi străine, trusturi cu solide componente online. Dar în urmă cu cîteva decenii, pînă prin anii ‘60 ai secolului trecut, la modă fusese călătoria de edificare și documentare în URSS. Scopul era contactul la fața locului cu experimentul social, dacă nu și eshatologic, care avea loc în URSS și răspîndirea ulterioară a imaginii favorizante a noii lumi comuniste aflate in statu nascendi.
Şi nu puţini au fost scriitorii şi jurnaliştii care au ajuns acolo la invitaţia sovietelor. Mai cunoscute sînt cazurile lui Romain Rolland, mentorul lui Panait Istrati, sau Henri Barbusse, dar la fel de interesantă e şi călătoria altui simpatizant socialist din epocă, chiar dacă mai întîrziat: marele romancier columbian Gabriel Garcia Márquez. În 1957, ca jurnalist la un ziar din Bogota, Márquez a călătorit prin mai multe ţări din Estul Europei - RDG, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. Dar Ucraina, Rusia și în particular Moscova i-au inspirat unele dintre cele mai puternice observaţii despre tărîmul de dincolo de Cortina de Fier: „Trebuie să-ţi schimbi noţiunea de normalitate ca să înţelegi această ţară”; „22 de milioane de kilometri pătraţi şi nici o reclamă la Coca-Cola”; „Dacă dai peste un moscovit chel şi nervos care susţine că el a inventat frigiderul, nu-l crede nebun. Poate chiar aşa şi e, chiar dacă în vest frigiderul e de mult inventat; sovieticii se străduiesc enorm pentru a-şi rezolva nevoile de bază”; „Moscova este cel mai mare sat din lume”; „aici oamenii sînt disperaţi să-şi facă prieteni”; „în URSS nu se găseşte nici o carte de Kafka. Dar acesta ar fi fost cel mai bun biograf al lui Stalin.” Anul trecut, cartea de călătorii a lui Márquez a apărut şi în româneşte (Călătorind prin Europa de Est, RAO, 2016). Mai jos, în imagine, este scriitorul dînd autografe la Moscova în timpul călătoriei sale (Sursa: Anatoliy Garanin / RIA Novosti).
În ce privește România, călătoriile în URSS au fost de două feluri: înainte și după 1944. Înainte au mers, printre alții, Panait Istrati și Alexandru Sahia. Primul a călătorit de două ori, ultima oară realizînd eșecul politicilor sovietice. „Văd ouăle sparte, dar nu văd omleta”, cum obișnuia să spună. Un alt călător a fost Henri Blazian, critic de artă, traducător și jurnalist, ale cărui sumare impresii de la Moscova, rezumate în continuare, le-am găsit în arhiva radioului public.
Blazian călătorește în URSS cu prilejul Congresului Internațional de Teatru de la Moscova, din 1934, în calitate de secretar general al Asociaţiei Criticii Dramatice şi Muzicale. Cu aceeași ocazie au mers în capitala sovietică scriitorul Ion Marin Sadoveanu și actrița Maria Filotti. Se pare că autoritățile sovietice au organizat un tur al orașului la care a participat și Henri Blazian, tehnică de promovare turistică pe care azi o mai poţi întîlni probabil doar în Coreea de Nord. „Propaganda ocupînd locul cel mai larg în ordinea de preocupări a Sovietelor, autoritățile le-au arătat străinilor orașe și instituții cu care se mîndresc”, scrie Blazian. Și adaugă: „Ceiace e dincolo de ce-am văzut, nu știu și nici nu pot bănui”. (Henri Blazian, Ce-am văzut la Moscova, emisiunea Universitatea Radio din 12 octombrie 1934, ora 20.45, în Arhiva SRR, dosar nr. 13/1934).
În URSS, 1934 este un alt an, după cum remarcă și Henri Blazian, în care „regimul amînă realizarea acelei trîmbițate bune stări care să îngădue poporului o viață confortabilă”. De fapt, 1934 este anul unei foamete de proporții în sudul Rusiei, după cea din 1932 din Ucraina, rezultat al intensificării procesului de colectivizare. Forfota pe care o vede Blazian în Moscova este și ea efectul deciziei de intensificare a industrializării, care a dus la suspendarea temporară a weekend-urilor și la introducerea turelor de lucru în care muncitorii se odihneau cu schimbul pentru a nu încetini sau opri activitatea. Propaganda generalizată și implicarea tineretului „fanatic și entuziast pînă la delir” de care vorbește Blazian sînt parte a eforturilor de mobilizare depuse de sovietici. Aspecte importante ale vieții urbane îi scapă însă publicistului din România. El nu ajunge să vadă problemele locative majore ale populației, în urma supraaglomerării urbane sau sincopele recurente din aprovizionarea cu produse de larg consum, apărute pe fondul lichidarii comerțului și producției private. Dar autorul recunoaște că este posibil să fi omis multe lucruri în timpul vizitei, mai ales că nu știe nici limba rusă. „Să fie oare, în ceiace mi s’a arătat, o reeditare a satelor lui Potemkin?”, se încheie conferința radiofonică a lui Blazian, însă acest ultim rînd e tăiat și probabil că și întrebarea retorică nu a mai fost lansată și în eter. E drept că era și o perioadă în care diplomația românească încerca să convingă Moscova să accepte semnarea unui tratat bilateral și implicit apartenența Basarabiei la România.
Cert e că cea mai puternică impresie asupra lui Blazian în timpul vizitei la Moscova e lăsată de statutul femeii în noua societate sovietică. Deși pare că nu e impresionat de rusoaice, cărora le remarcă dezinteresul față de cosmetică, Henri Blazian consacră acestui capitol partea cea mai consistentă a conferinței sale. Femeia sovietică e independentă și egală în fața legii cu bărbatul, poate avorta și divorța fără opreliști, are acces la slujbe la fel ca un bărbat. El povestește - și nu pare o ironie - cum societatea sovietică ar fi creat din 2300 de prostituate „zece doctori în medicină, un mare număr de actrițe, o poetă și cîteva membre în Comitetul de conducere al partidului comunist”. Corolar la statutul femeii este cel al copilului, de care statul se îngrijește încă din fașă și pe care tot statul îl recuperează cu eficiență dacă devine delicvent - ultima evoluţie fiind destul de răspîndită în oraşele luate cu asalt de populaţia rurală înfometată.
Călătorul afirmă că în Rusia sovietică libertatea religioasă este permisă (dar și propaganda antireligioasă, precizează el imediat). Cu toate acestea, la o populație de aproximativ trei milioane de oameni, în Moscova anului 1934 mai erau funcționale 70 de biserici. Unele au fost dărîmate sau incendiate, povestește Blazian, iar altele au fost transformate în muzee, școli, birouri sau cantine „cu bucătăria în altar”.
Ulterior, astfel de texte voit neutre despre URSS nu au mai apărut, cele două ţări ajungînd şi inamice în cea mai mare parte a celui de-al Doilea Război Mondial. Dar zece ani mai tîrziu, după 1944, relatările despre călătoriile în URSS s-au reluat, iar călătoriile în sine au căpătat un alt profil. Acum nu te mai căuta Moscova ca să te invite. Se instaurase între timp un complex concurs de selecție. Cei cu aptitudini dovedite în publicistică şi în discurs aveau întîietate. Astfel, după ce scrie Lumina vine de la Răsărit (1945), Mihail Sadoveanu călătorește în URSS și publică apoi, în 1946, Caleidoscop - Impresii din Uniunea Sovietică. La scurt timp, în 1947, și George Călinescu călătorește în URSS și semnează în revista Contemporanul articole de genul „Ce putem învăța”. După „hit”-ul edificator privind opţiunile ideologice personale Zile de lagăr din 1945, Zaharia Stancu ajunge și el „hagiograf” al sovietelor prin volumul Călătorind prin URSS (1950). Tudor Arghezi are o întîrziere la recuperare, dar pînă la urmă produce și el, în 1957, Din drum. Impresii din Uniunea Sovietică. O listă și mai cuprinzătoare cu astfel de călătorii și consecințele lor bibliografice lor poate fi compilată din cartea lui Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii (Humanitas, 1995) și mai ales din cea a lui Angelo Mitchievici, Umbrele paradisului. Scriitori români și francezi în Uniunea Sovietică (Humanitas, 2012).
O bună perioadă după 1944, Radiodifuziunea Română a păstrat obiceiul difuzării de „conferințe radiofonice” şi în cadrul lor au fost prezentate mai multe impresii de călătorie în URSS. Tipicul lor atinge o formă stabilă prin anii ‘50 și e dat de două mari reguli. Unu: în URSS nu există aspecte negative de relatat și doi: îți poți lăsa dezlănțuit talentul literar, nici o hiperbolă nu poate fi exagerată pe acest subiect. Dar pînă la atingerea acestui stil radiogenic clasic, radioul a trecut prin trei etape de convertire editorială. A fost cea a tatonării, între septembrie 1944 și martie 1945. Se știa cine e boss-ul, dar nu știai ce-i poate pielea. Apar cu vocea la radio nu direct comuniștii, ci aliații lor. De exemplu, pe 5 decembrie 1944, e difuzată conferința Constituţia sovietică, de Gheorghe Vlădescu-Răcoasa (ibidem, dosar 7/1944). Vlădescu-Răcoasa era membru PSD și urma să devină a doua zi ministrul naționalităților în guvernul Nicolae Rădescu și ulterior unul dintre susținătorii participării PSD în alegerile din noiembrie 1946 pe liste comune cu PCR. Pe 11 și 21 decembrie 1944, radioul difuzează conferințele Medalionul lui Lenin, respectiv Mareşalul Stalin, piese publicistice păstrate în arhivă fără indicarea autorului (ibidem, dosar 7/1944). După 1945, la radio apar înșiși comuniștii. Începe etapa radioului-stativ. „Prietenul” Groza e primul, cu prezentarea programului de guvernare (8 martie). Pe 17 martie, noul secretar general guvernului, Emil Bodnăraș, unul dintre liderii comuniștilor, expunea concepția partidului despre epurare. Pe 25 martie, un alt „prieten”, Miron Belea, secretar general al formațiunii premierului, Frontul Plugarilor, lansează la radio un atac virulent la adresa liderului PNȚ Iuliu Maniu. Pe 29 martie, Maniu e criticat la radio și de comunistul Gheorghe Apostol, președinte al Confederației Generale a Muncii. Pe 30 martie 1945 apare la radio și Teohari Georgescu, ministrul de interne comunist iar a doua zi și Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul PCdR al justiției. Pe 3 mai 1945, un alt comunist, Chivu Stoica, susține conferința intitulată „Căderea Berlinului și sarcinile ce se pun clasei muncitoare”. Din arhiva SRR lipsesc documentele care să arate că în anii 1945 și 1946 liderii partidelor istorice, Iuliu Maniu (PNȚ) și Constantin I.C. Brătianu (PNL) au fost prezenți pe unde cu vocea lor, nu doar citați. Aceasta deși în anul electoral 1946 guvernul Groza ar fi trebuit să asigure accesul la radio al tuturor partidelor participante la alegerile din noiembrie. Cea de-a treia etapă, de după alegerile din noiembrie 1946, e cea în care radioul însuși se implică; prin el nu se mai face propaganda, el însuși e propagandă. Apogeul se înregistrează în 1949, cînd liderul sovietic Iosif Stalin a împlinit 70 de ani. Se aud atunci Emil Petrovici, Iosif Visarionovici Stalin şi problema limbii, conferinţă difuzată la 17 decembrie 1949, Mihail Sadoveanu, Tovarăşului nostru iubit, poezie difuzată la 18 decembrie 1949, Mihai Beniuc, Stihuri pentrru 21 decembrie 1949, cînd împlineşte 70 de ani tovarăşul Stalin, poezie difuzată la 18 decembrie 1949, Traian Săvulescu, Iosif Visarionovici Stalin, marele prieten al poporului nostru, conferinţă difuzată la 18 decembrie 1949, pentru ca pe 20 decembrie să pună punctul pe i însuși președintele de atunci al radioului, Matei Socor, membru PCR, cu conferința Stalin, genial îndrumător al artelor.
Impresiile de călătorie în URSS fac parte din etapa clasică a propagandei, cînd lauda frustă nu mai era prizată iar figurile de stil ușor gratuite își făceau loc din ce în ce mai mult. Strict cronologic, prima conferință pare a fi semnată de Ion Pas, Ce am văzut în URSS (în Arhiva S.R.R., dosar emisiuni literar-teatrale, 16-30 noiembrie 1946). Conferinţa e difuzată pe 25 noiembrie 1946, la o săptămînă după „alegerile parlamentare” care consacrau administraţia de tip sovietic din România iar Ion Pas avea să devină peste cîteva zile ministru al artelor în guvernul Groza II. Membru al Partidului Social Democrat, director al ziarului partidului Libertatea, el tocmai contribuise la scindarea social-democraților, fiind de partea celor ce au dorit participarea în alegeri pe liste comune cu PCR. Ulterior, Ion Pas va ajunge și directorul Radiodifuziunii (între anii 1958-1965). În conferința lui despre URSS (citată pe larg de istoricul Eugen Denize în cartea sa Istoria Societății Române de Radiodifuziune, vol. II, Editura Casa Radio, 2000) el povesteşte că oamenii duc acolo „o viață nouă, liberă, dreaptă, izvorîtă dintr-un spirit care promovează și răsplătește munca”. URSS-ul e în plin proces de refacere la care femeile își aduc din plin aportul, remarcă Ion Pas precum odinioară și Henri Blazian. „Se muncește intens în toate compartimentele, în uzine ca și pe cîmp, în laboratoare ca și de-a lungul tuturor rețelelor de comunicație. Nu sînt atîtea brațe cîte ar tebui pentru realizarea, în ritm accelerat, a planului de lucru, deși nimeni nu stă, deși nimeni nu se limitează la „normă”, adică la cantitatea de muncă prestabilită, egală cu salariul pe zi, ci execută fiecare un plus de lucru, deși efortului bărbaților se alătură contribuția femeilor, care sînt prezente pretutindeni în proporție de 40%”. Ion Pas își încheie conferința spunînd că ziariștii și scriitorii români care au vizitat URSS-ul au datoria să militeze cu sinceritate pentru „adîncirea prieteniei dintre poporul român liber și popoarele libere ale URSS”.
Pe 24 august 1958, scriitorul Geo Bogza susține conferința Meridiane sovietice (ibidem, dosar emisiuni literal-teatrale, 21-31 august 1958). Geo Bogza fusese unul dintre autorii considerați „degenerați” de regimul Antonescu, abia după venirea comuniștilor la putere el putînd avea din nou drept de semnătură. Înrolat la propaganda noului regim, a devenit în 1955 membru al Academiei Române. Dar pasiunea sa pentru călătorii nu s-a declanșat odată cu vizitarea URSS; în 1936 - 1937, el a mai călătorit ca ziarist și în Spania și Franța. „În nici o altă parte a lumii ca la Moscova”, a povestit el la radio despre călătoria în URSS din 1958, „mintea omenească nu ar putea fi solicitată cu atîta stăruință, în aceeași clipă și cu o putere la fel de mare, de atît de îndepărtate epoci istorice și de atît de adînci perspective în viitor. (...) în fața mărețelor construcții ridicate în epoca orînduirii socialiste, cine n-a avut sentimentul sutelor de ani pe care, de acum înainte, se pregătește să-i străbată?” (citat preluat din volumul indicat mai sus, Istoria Societății Române de Radiodifuziune). Peste cîțiva ani, Geo Bogza va face o descriere la fel de pasionată și Leningradului (3 iulie 1961: Prin ţara constructorilor comunismului. Însemnări de călătorie ale scriitorilor noştri care au vizitat Uniunea Sovietică. Geo Bogza, ibidem, dosar emisiuni literar-teatrale, 1-15 iulie 1961).
Pe 2 noiembrie 1959, Octavian Paler susține la radio conferința intitulată Note de drum dintr-o călătorie în Uniunea Sovietică (în ibidem, dosar emisiuni literar-teatrale, 1-10 noiembrie 1959). Octavian Paler, „poate, personalitatea culturii româneşti cea mai activă în faţa microfonului Radiodifuziunii” (Eugen Denize), a fost între 1949 și 1961 redactor de programe culturale la Radiodifuziunea Română, pentru ca din 1965 pînă în 1970 să fie vicepreședinte al Comitetului de Radiodifuziune și Televiziune. A mai fost și președinte al Consiliului Ziariștilor, redactor-șef al cotidianului central România Liberă, membru supleant al Comitetul Central al Partidului Comunist Român, pentru ca după 1989 să înființeze Grupul de Dialog Social de orientare anti-comunistă. Ce spunea el la radio în 1959, despre vizita sa în Munții Urali: „Cine vrea să înțeleagă Uralul trebuie să cunoască neapărat superbul palat industrial al cărui nume are ceva din rezonanța unei proclamații: „Uralmaș”. Uralmașzavod este pe drept cuvînt o uzină a uzinelor, un monument grandios al tehnicii sovietice. Între zidurile lui sobre sînt concentrate mai multe întreprinderi, și numai drumurile de la una la alta totalizează 10 kilometri. În cuptoarele Uralmașului se nasc uzine întregi pentru Donbas și Leningrad, Arhanghelsk și Baku, pentru nenumăratele orașe ale țării sovietice” (citat în Eugen Denize, Istoria Societății Române de Radiodifuziune).
Prin contrast, sînt difuzate la radio în perioada menționată și impresii de călătorie din țările capitaliste. Aici sînt scoase în evidență „putreziciunea societății” și „inegalitățile sociale”. Ca exemple ar fi conferinţa din 15 martie 1957 a lui Dan Deşliu, Impresii din Statele Unite ale Americii (ibidem, dosar emisiuni literar-teatrale, 11-20 martie 1957) și conferinţa din 8 februarie 1957 a lui Eugen Jebeleanu, Impresii din Japonia (în ibidem, dosar emisiuni literar-teatrale, 1-10 februarie 1957).
După 1962, notele de călătorie în URSS nu mai apar în arhiva radioului. Dispariția lor se suprapune cu schimbările de accent ale ideologiei oficiale, care trece de la comunismul internaționalist la cel naționalist. Moscova putea fi sfidată, dar nu pe faţă, ci prin mici astfel de dispariţii mute. Unii scriitori vor continua să viziteze ţări străine, dar relatări din URSS nu mai apar. De exemplu, Octavian Paler difuzează pe 3 martie 1970 conferinţa În umbra piramidelor (în ibidem, dosar emisiuni literar-teatrale, 1-31 martie 1970), cu impresii de călătorie din Egipt iar alte conferinţe similare ale autorului, din aceeaşi perioadă, au ca temă impresii de călătorie din Grecia şi Italia. Cel puţin pentru scriitorii români, epoca pelerinajelor sovietice se sfîrşea elegant, dar definitiv.
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.
Foto: Criticul de artă şi publicistul Henri Blazian la biroul său de la radio, anii 1930. Sursa: Arhiva SRR.
