Vieţile noastre au nevoie, se pare, de mult zgomot pentru a conta. În liniștea deplină instituită cumva accidental, o bormașină tot îţi va zdruncina pereţii la un moment dat, și dacă nu o bormașină – o petrecere neanunţată în bloc, un claxon urmat de alte claxoane sau lătratul insistent al unui cîine misterios pe care nu l-ai mai auzit niciodată. Iar cineva, oricine, va dori să-l asculţi în tot acest timp. Și poate și tu, la rîndul tău, ai ceva de spus, dar cine să te mai asculte?

Mulţi decibeli și, în general, zgomot: în plină zi, sistemul nervos al orașului transportă doar zgomote, mașinile grăbindu-se și îngrămădindu-se printre alte mașini, cineva care strigă pe cineva, cînd, pe neașteptate, îţi sună telefonul – ai o notificare, ai două, ai trei notificări, și, în tot acest timp, s-aude muzică de undeva, iar cînd muzica dispare, liniștea ca un gol e furată de un picamer, două picamere, trei picamere. Traversezi strada și, odată cu tine, picamerul pe care nu-l mai vezi și sunetul lui încă asurzitor din cauza căruia nu mai auzi notificările insistente ale telefonului. Pentru că, de la celălalt capăt, cineva vrea să-l asculţi. Îţi urlă în fereastra de chat, iar dacă ar fi cu tine pe stradă, ţi-ar urla în urechea în care orașul nu poate urla. Dar fix în momentul în care ești singur pe stradă, tot se găsește un om necunoscut care să te oprească din mersul tău grăbit, poate să-ţi ceară bani pentru copilul lui bolnav de leucemie sau poate vrea să știe cum ajunge la spitalul în care și-a internat același copil bolnav pentru care cineva tot îţi va cere bani la un moment dat. Orice ar fi, e clar: și el vrea să-l asculţi, iar apoi să-i dai bani pentru asta.

La birou, oameni, mulţi oameni. Pe unii îi cunoști, pe alţii nu vrei să-i cunoști. O ușă trîntindu-se, cineva te întreabă ceva, întrebi și tu ceva înapoi, iar al treilea se-alătură conversaţiei și începe, iată, tumultoasa controversă: cînd doi oameni se contrazic neîntemeiat, nici unul nu-și mai așteaptă rîndul, vorbesc în același timp, unul peste altul, cînd, pe neașteptate – unul dintre ei ridică tonul. Și imediat, tot pe neașteptate, se așterne liniștea ca după un șoc. Dar nu pentru mult timp: un telefon sună și aceeași rumoare umple din nou, ca la bursă, biroul. Dar s-a făcut seară și pleci spre casă. Mașinile s-au înmulţit, la fel și picamerele, la fel și notificările. Orașul e nervos, tu ești nervos. Cineva face o declaraţie de presă, iar altcineva protestează pentru asta. Apoi accidentul, tragedia – oamenii mor și, ca într-un schimb firesc, oamenii care încă nu au murit protestează pentru asta și tu, din mijlocul protestelor, ajungi să te întrebi cum cum ai permis să se întîmple tragedia. Poate ai fost distras, dar răul vine, știm bine, pe neașteptate.

Zgomotul, în general, nu înseamnă nimic, dar există de cînd cu lumea. „E o poveste spusă de-un nebun/ De vuet și de furie plină, dar/ Neînsemnînd nimic”, spune Macbeth spre finalul piesei lui Shakespeare. Vieţile noastre sînt pline de zgomot. Și universul, la rîndul lui, e tot zgomot. Potrivit unor oameni de știinţă, s-ar fi format din valuri de energie ce pot fi manipulate în vederea transmiterii de semnale. De aici, zgomotul a fost definit ca fiind o interferenţă, de orice formă și variată ca sursă, ce întrerupe un semnal. Zgomotul nu este, așadar, doar ce auzim fizic – vîntul șuierînd în ferestre, bormașina vecinului sau lătratul unui cîine – ci și ce vedem sau simţim, mai cu seamă tot ce vine pe neașteptate și întrerupe ceea ce, în mod normal și raţional, am fi făcut. Un email nesolicitat sau un picamer dănţuind în plină stradă, un eveniment tragic sau un protest ca urmare a aceluiași eveniment tragic, toate ne distrag atenţia de la propriul zgomot, uneori lăuntric – propriile gînduri, preocupări sau decizii care ne populează mintea. Și, deși nu ar trebui să însemne mare lucru, zgomotul e cel care manipulează în ultimă instanţă. Fără portavoce, naziștii nu ar fi cucerit Germania niciodată. Fără să creeze atîtea valuri în presă, făcînd apel la ura reprimată a unui număr mare de americani, Donald Trump nu ar fi cîștigat alegerile prezidenţiale niciodată.

Și, în sfîrșit, după o zi în care a trebuit să zici ceva, orice – adică să produci și tu partea ta de zgomot în partea ta de lume – pentru că așa se cuvine, nu poţi decît să speri că-ţi vei petrece timpul rămas cu niște oameni lîngă care poţi să taci și care vor tăcea la rîndul lor. Și chiar dacă ai avea ceva de spus, pe tine cine să te mai asculte cu adevărat?

Foto: flickr