Unii dintre noi credeau că expozițiile universale – World Expo – nu mai există de multă vreme. Un model învechit, ce pare că nu ar mai putea să își găsească locul într-o lume contemporană, în care reprezentarea națională nu poate decît să eșueze din facere într-un discurs naționalist și încărcat politic, iată că își găsește în continuare spațiu de expunere. Am bine întipărite în memorie cîteva fotografii de arhivă, cu pavilioanele monumentale ale lui Duiliu Marcu ori Octav Doicescu, restaurantele românești fastuoase, aprecierile străinilor, referitoare la gastronomia autohtonă sau la „româncele frumoase”. Despre expoziția universală a artelor vizuale – Bienala de la Veneția – nu mai vorbesc aici. Faptul că ea se încăpățînează să supraviețuiască, în aceleași pavilioane cu fundație politică grea, completate de alte pavilioane temporare instalate în palate în ruină din centrul orașului, palate astfel resuscitate, dovedește că bienala venețiană e un model mai degrabă necesar, un soi de perversiune a sistemului artei, care trebuie alimentată neapărat din doi în doi ani. 

Anul trecut, cu cîteva zile înainte să se inaugureze o nouă ediție de bienală, s-a deschis, în același nord mîndru, un nou World Fair. Dacă în 2012 se ținuse în Coreea de Sud, iar doi ani mai devreme, în 2010, în China, iată-l acum în capitala economică a Italiei, Milano. Tema: Hrănind planeta. Energie pentru viață. Cum nu am vizitat acest World Expo și despre prezența României nu aș putea deci să vorbesc, nu pot decît cita cîteva dintre sub-temele propuse de organizatori: știință pentru calitatea mîncării, inovație, tehnologie în agricultură, mîncare pentru un stil de viață optimizat, mîncarea culturilor lumii și a diferitelor grupuri etnice. Următoarea ediție a World Expo va avea loc în 2017 la Astana, iar în 2020 ne vom regăsi în Dubai…

Am avut șansa să văd o versiune a Pavilionului Moldovei de la World Expo Milano la București, mai mult de un an mai tîrziu, într-o expoziție realizată de Raluca Voinea la tranzit.ro în această toamnă, între 18 septembrie și 2 octombrie, și dedicată artistului invitat în pavilion la Milano, Pavel Brăila. Pentru mine, întîlnirea cu o lucrare de Pavel Brăila e întotdeauna un soi de întîlnire cu o hrană, să-i spunem – deși plasîndu-ne pe urmele limbajului de lemn și riscînd să intrăm în alte dezbateri – spirituală. Pentru această temă a expoziției lumii, Pavel Brăila a expus, alături de cîteva alte lucrări, o instalație video cu trei ecrane, un triptic intitulat JOC. Energia vieții – o filmare a ansamblului de dans folcloric din Moldova, Joc, unul dintre cele mai importante din Uniunea Sovietică, înființat în 1945, cu peste 7000 de spectacole prezentate în toată lumea, așa cum aflăm din statement-ul curatorial. Nu a ales mîncarea tradițională ori dansuri și muzică populară la fața locului. Ori sculpturi în lemn de esență folclorică.

Filmarea lui Pavel Brăila e prima înregistrare profesionistă a ansamblului jucînd dansuri tradiționale moldovenești. Dansuri pe o scenă mare, pe fundal negru, fără public, costume populare impecabile și mișcări perfect sincronizate, tineri cu un perpetuu zîmbet pe chip, o armonie care pare dincolo de uman, mandale în mișcare care te opresc în fața ecranelor și te rețin acolo într-un mod absolut hipnotic. O operă de artă abstractă, un trup colectiv care „lucrează” fără cusur, desprins de orice dans popular de pe un canal TV cu specific folcloric. De unde această fascinație a mea, ca privitor? E o lucrare de-a dreptul subversivă, care inserează un limbaj perfect contemporan, dar cu rădăcini tocmai în tradițional, într-o macro-expoziție a diferitelor lumi, expoziție de expoziții în căutarea specificului național (și a controlului asupra acestuia). O lucrare care se opune fățiș față de discursul „împodobit”, politic-extremist-kitsch, producînd totuși în spectator tocmai acea atracție magnetică pentru puterea maselor organizate, pentru puterea omului-mașină, pentru dinamismul infinit, opera continuă, așa cum o defineau și și-o imaginau futuriștii. Dar Pavel Brăila elimină propaganda, o deturnează în fața mea, voit, către altceva, face posibilă documentarea artistică a unui grup longeviv și încă perfect funcțional – iar gestul său este în sine unul politic. El reușește să creeze o lucrare pînă la urmă despre puterea oamenilor, despre energia ascunsă în noi, despre puterea noastră creatoare. Pavel Brăila îmi arată că un asemenea discurs, despre tradiție, despre moștenire culturală, poate fi (și trebuie să fie) încă posibil, fără deteriorări ulterioare. Iar fundalul negru al lucrării sale își are perechea într-un background al unei Moldove contemporane, obiectivul camerei de filmat se mută invizibil, în mintea privitorului, pe această „pînză” agitată.