Nu există un drum regal spre serviciu
cît să mă simt și eu rege în împărăţia 

care mă vrea supus, căci iată-mă: stau
în mijlocul intersecţiei, așteptînd ca 

sfinţii Gabrielei Firea să vină să mă salveze.
Iar inima care m-a furat a plecat să facă 

acelaşi lucru pentru ea și mă gîndesc că
am vrut doar să-ţi arăt cum poate iubi 

un om de dreaptă unul de stînga,
într-un hotel de lux din Berlin. 

Dar mai bine arată-mi tu un om care spune
copiilor lui că statul îi va proteja şi-ţi voi arăta 

și eu un om care și-a învăţat copiii să nu
plîngă, crezînd că primarii din pușcărie 

vor plînge în locul lor. Orice-ar fi lăsat
asta în mine nu seamănă cu ce-a fost furat: 

săruţi un băiat în care un alt băiat numit
Colectiv și-a băgat limba cu forţa, 

iar eu mă trezesc în braţele cuiva care încearcă
să iubească puţin mai mult, dar eșuează 

în alte braţe decît ale mele, cînd ne dăm seama
că tot ce avem e o viaţă nepotrivită pe care 

n-o putem da înapoi nici cu un pumn băgat
pe gît, în plină stradă, în timp ce același 

băiat ars le face cu mîna ca un președinte,
din mijlocul intersecţiei, celorlalţi tineri arşi 

care încă n-au murit.