„Marianne: De ce n-ai spus nimic?

Johan: Cum să spun despre ceva dpentru care nici măcar nu există un cuvînt? Cum să spun că e plictisitor să facem dragoste, deși, practic, totul decurge perfect? Cum să spun că am chef să te lovesc cînd stai așa împopoțonată și-ți mănînci ouăle la micul dejun? Și fetițele, cu nazurile lor proaste și alintate și pline de pretenții? De ce le-am rîzgîiat în felul ăsta isteric? Poți să-ți spui? Nu te acuz pe tine, Marianne. Totul s-a duc dracu’ și atît. Și nimeni nu știe de ce.

Marianne: Trebuie că am greșit tot timpul.

Johan: Dă-o dracu’. E o ieșire comodă să luăm vina mereu asupra noastră. Atunci sîntem puternici și frumoși și măreți și sensibili. Tu n-ai greșit și eu n-am greșit. N-are rost să ne fălim cu sentimente de vinovăție și remușcări, deși numai dracu’ știe că am remușcări de de-abia mai pot respira. Totul e doar o coincidență, o întîmplare crudă. De ce tocmai tu și cu mine să ne eschivăm de la umiliri și catastrofe? Așa că de ce să începem să vorbim despre greșeli și vină.

Marianne: Bietul de tine.

Johan: Nu vreau compasiunea ta. Nu mă peria. Eu cred că e doar prefăcătorie din partea mea. Adică vorbăria asta goală. Nu cred un minut că ating adevărul despre noi. Și apropo, nu cred că există un adevăr. Sînt doar răniri peste tot. Și oricum ne-am mișca și orice am spune, doare.

Marianne: Nu poți să nu mai pleci?

Johan: E imposibil.

Marianne: Dar dacă te rog din toate puterile mele?

Johan: N-are rost și e doar penibil.

Marianne: Nu poți să amîni călătoria cîteva luni cel puțin? Nu-mi dai nici măcar o șansă. Eu cred că ne putem repara căsnicia. Eu cred că am putea găsi o nouă formă pentru viață noastră împreună.

Poate că Paula m-ar înțelege mai bine decît o faci tu. Ar trebui să mă întîlnesc și să vorbesc cu ea. E greșit să tăiem totul din rădăcină, chiar cînd am început să ne spunem adevărul unul celuilalt. Nu putem să lăsăm catastrofa să treacă peste noi împreună? Adică, distrugem atît de mult dărîmînd ce am contruit. Trebuie să-mi dai o șansă, Johan. Nu e frumos să mă pui în fața faptului împlinit. Mă lași într-o situație penibilă și insuportabilă. Trebuie să înțelegi asta.” 

(Fragment din dialogul din Scene dintr-o căsnicie a lui Ingmar Bergman, Editura Polirom, 2018, traducere de Carmen Vioreanu. Filmul cu același titlu al lui Bergman a fost făcut în 1973.)