„În universul lui Churchill, Marea Britanie era, desigur, o putere europeană – poate cea mai mare putere europeană. Dar aceasta nu era limita rolului jucat de ea la nivel global. Într-adevăr, Churchill voia o Europă unită, într-adevăr, Churchill înțelegea că Marea Britanie joacă un rol important în realizarea acestei uniuni fericite, pe un continent care văzuse atîtea nenorociri. Dar rolul lui era mai curînd cel de susținător, de martor, nu de parte contractantă.

Marea Britanie urma să fie acolo, în biserică, dar mai curînd în calitate de cavaler de onoare sau chiar de preot, nu ca mire sau mireasă. (...)

Churchill nu e împotriva Europei și nici nu e ostil vreunei puteri continentale. Dimpotrivă, iubea Franța cu pasiune și poate că a fost cel mai francofil dintre toți prim-miniștrii pe care i-a avut Marea Britanie. Doar că, în viziunea lui, Marea Britanie transcedea Europa, motiv pentru care țara lui trebuia să se detașeze de restul lumii.

În această privință, Churchill a fost consecvent de-a lungul întregii vieți politice. Iată cum își încheia articolul din 1930, în care Marea Britanie era secanta dintr-o diagramă Venn cu trei cercuri: «Marea Britanie poate pretinde, deplin justificat, că joacă trei roluri, în același timp: cel al unei națiuni europene, cel al centrului Imperiului Britanic și cel al unui partener în lumea vorbitoare de limbă engleză. Acestea nu reprezintă trei roluri alternative, ci un rol triplu...»

Imperiul a apus demult, dar internaționalismul promiscuu al abordării pare din ce în ce mai practic în ziua de azi. Într-o lume în care contribuția UE la PIB-ul global e tot mai mică, în care SUA rămîn cea mai puternică economie și în care fostele țări din Commonwealth surprind prin creșterea lor economică, cercurile lui Churchill sînt și acum o modalitate rezonabilă de a ilustra locul și rolul Marii Britanii.

E greu de spus cum ar fi acționat în cazul Planului Schuman (de constituire a Comunității Oțelului și Cărbunelui, considerată embrionul Uniunii Europene, n.r.) dacă ar fi cîștigat alegerile din 1945. Un lucru e sigur, însă: niciodată nu ar fi făcut greșeala laburiștilor. Cu siguranță ar fi participat la discuții. (...)

Dacă Churchill ar fi fost la putere în 1948, dacă ar fi insistat să participe la discuții, dacă Factorul Churchill ar fi acționat în cursul primelor runde de convorbiri – cine știe, poate că acum am avea o altfel de UE; mai anglo-saxonă, mai democrată.”

Aceste lungi citate sînt dintr-o carte apărută acum cinci ani (Boris Johnson, Factorul Churchill. Cum a schimbat un singur om istoria, traducere de Petru Iamandi, Editura Litera, București, 2017). Ele constituie, cred, o ilustrare fidelă a viziunii autorului cărții asupra concepției lui Churchill privind Uniunea Europeană. Același autor, în aceeași lucrare, își declară admirația totală față de personalitatea lui Churchill: „un geniu care ne-a salvat civilizația” (de pericolul nazist, n.r.), „singurul care a putut să o facă”. Autorul este Boris Johnson, nimeni altul decît mult-încercatul premier britanic de astăzi, care se chinuie - cu o expresie venită parcă din zona vocabularului nașterilor – „să livreze Brexitul”. Întrebarea care se pune în mod firesc este dacă nu cumva aici găsim concepția despre Brexit care subsumează acțiunile premierului Johnson de azi, biograful și hagiograful lui Churchill de acum cinci ani. Dacă nu cumva aceste citate ilustrează de fapt travaliul brexitar al lui Boris Johnson.

„Cavaler sau preot, în niciun caz mire sau mireasă”. Concepția ilustrată de Johnson se bazează, ca să spun așa, pe principiul „terțiului inclus”. Ar exista, presupune ea, și o a treia cale, una de a nu fi nici înăuntrul, nici în afara Uniunii Europene. Simplificînd, aici e sensul Brexitului, așa cum îl vede Boris Johnson (și cum îl proiectează acesta și asupra lui Churchill). Un înțeles care ar face din Marea Britanie intersecția celor trei lumi, europeană, atlantică și post-imperială.

Unii istorici au arătat că între timp, cercurile și-au mai mărit sau și-au mai restrîns razele. Nu mai sînt aproximativ egale, cum au fost probabil acum aproape 100 de ani, pe cînd le identifica Churchill. Economic și politic, cercul european al Marii Britanii este astăzi, contrar spuselor premierului Johnson, cel mai mare dintre cele trei. Ceea ce se putea vedea de fapt din 1973, de la intrarea Marii Britanii în UE.

Dar mai există la Boris Johnson și un argument „etnicist”. El pare să asocieze caracterul „anglo-saxon” cu o doză mai pură de „democrație”. „Dacă Churchill ar fi fost la putere în 1948, (...) cine știe, poate că acum am avea o altfel de UE; mai anglo-saxonă, mai democrată”, a scris el. E aici o altă fațetă a Brexitului, care pune în lumină neîncrederea britanicilor în „altă democrație” decît cea pe care o știu și au experimentat-o ei. Sau care încearcă să evidențieze o presupusă superioritate a democrației insulare față de cea continentală. Nu e clar, dar poate că Boris Johnson vrea să aducă în discuție experiențele totalitare recente ale Europei continentale, care nu „au infectat” și Marea Britanie. În acest sens, Brexitul poate fi privit și ca o reflecție despre democrație, pornind chiar de la nuanțele propuse de premierul britanic.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.