Cinci scriitoare au plecat în căutarea a o sută de povești despre femei remarcabile din România, care să poată fi spuse copiilor. Așa a apărut Nesupusele, o carte, un proiect despre modele feminine, alegeri de viață. Am stat de vorbă cu autoarele despre ce și-au propus și cum poate schimba o propunere de felul acesta imaginarul copiilor. 

De la ce ați pornit în acest proiect?

Victoria Pătrașcu: De la discuții lungi, la ceaiuri verzi și cafele aromate. Din vară pînă-n iarna lui 2017 ne-am povestit că ar fi grozav ca copiii noștri să aibă modele de urmat, altele decît cele pe care le tot vîntură televiziunile și presa tabloidă. Ne-am zis noi atunci, de pe marginea ceștilor aburinde, că e mare păcat că nu ajungă la ei, pe lîngă poveștile eroice ale bărbaților români, și cele, la fel de grozave, ale româncelor care au schimbat în bine lumea.

Cristina Andone: De la nevoia de inspirație. Poveștile pe care le-am scris nu ne propun niște statui pe care să le venerăm sau de care să ne simțim copleșiți. Am scris pentru a inspira, pentru a reaminti niște cuvinte bune precum perseverență, dragoste, curaj, dăruire, demnitate. Noi credem în educația prin inspirație, nu prin statui. La umbra unei statui, nu crește mare lucru, maxim o odă sau un discurs elogios, care nu va duce niciunde. Aripile ne duc pe drumul nostru. Iar pentru inspirație, ce instrument mai bun am putea găsi decît povestea? 

Apoi, am scris pentru a nu uita. „Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti” se poate traduce în viitor și ca un semn de atenționare:  „dacă nu se va povesti, nu va mai fi!”. Povestea recuperează partea vie, de emoție și de culoare dintr-o biografie care altfel ar rămîne o înșiruire de date și de fapte. Povestea ne dă sens și tocmai de aceea ne inspiră. De aceea am gîndit Nesupusele nu ca pe un catalog de biografii condensate, ci ca pe o carte de povești. 

Pe ce criterii ați ales „nesupusele”?

Laura Grűnberg: După criterii nesupuse regulilor convenţionale. A fost o selecţie asumat subiectivă în cadrul căreia am dorit să fie varietate: interdisciplinară (varietate de profesii, ocupaţii), temporală (nesupuse de ieri dar şi de azi), precum  şi spectru larg de vîrste, etnii, educaţie, localizare geografică. Avem poveşti cu femei celebre în sensul clasic al termenului, dar şi cu femei mai puţin cunoscute, cu femei anonime pe care le-am grupat într-un set de poveşti colective. Am ales cu sufletul şi cu mintea. Personajele alese au fost pe sufletul fiecărei dintre noi (documentarea pentru fiecare poveste ne-a apropiat şi mai mult de fiecare dintre ele), dar la asamblarea volumelor am lăsat şi mintea să echilibreze domenii, să adauge sau să mai scoată cîte ceva. 100 este foarte puţin. Aceasta ar fi de fapt concluzia acestui demers.

V.P.: A existat, la început, un coș comun unde am început să adunăm fel de fel de povești și portrete. Pe măsură ce se adunau, încercam să rafinăm conceptul cărții. De la început ne-a fost clar că nu vrem să facem o enciclopedie a personalităților feminine din România, ci o carte de povești. Un soi de istorie ficționalizată. Dar nu găseam elementul comun care să lege poveștile. Pe parcurs, a răsărit, salvatoare, ideea de „nesupunere”, de refuz al acestor femei de a înțepeni într-un rol dictat de societate. „Evrika! Evrika!”, am strigat, ca altă dată Arhimede (nu a fost așa, o spun doar pentru impresia artistică). Și așa am început să cernem „nesupusele”, care, între timp, cam dădeau pe dinafară din coșul în care le pusesem.

Desigur, în alegere, au existat și criterii subiective, pe care, personal, mi le asum. Pur și simplu m-am îndrăgostit de poveștile unor „nesupuse” și n-am mai vrut să renunț la ele.

Ce nu știați și ați descoperit făcînd acest proiect?

V.P.: Nu știam cît de urieșesc de greu este să duci la bun sfîrșit un proiect finanțat de Ministerul Culturii și cum, în loc să te ocupi de ceea ce spui că vrei să faci în proiect, îți bați capul și aproape îți pierzi mințile cu: procese verbale de recepție, bonuri de consum, declarații pe propria răspundere, note informative, contracte, cereri de ofertă, ordine de deplasare, chitanțe, bonuri, ordine de plată, extrase de cont, state de plată, devize.

Adina Rosetti: Victoria mi-a luat vorba din gură. Am descoperit cu ocazia asta că n-am făcut ASE-ul chiar degeaba. Lăsînd la o parte greutățile managementului de proiect și întorcîndu-ne la oile noastre, adică la povești, înainte de a intra în documentare habar nu am avut că au existat atîtea femei minunate și importante pentru istoria noastră, mare sau mică. Am descoperit poveștile de viață ale unor doamne extraordinare – cîteva exemple, la întâmplare: Marta Trancu-Rainer (prima femeie chirurg din România), Vera Atkins („mama spionilor”), Elena Pagu (atleta nonagenara), aviatoarele din Escadrila Albă etc. Am avut bucuria imensă să cunosc cîteva nesupuse contemporane: Miriam Răducanu și Alexandrina Halic, pe care le admirasem întotdeauna de la distanță.

C.A.: Pentru noi a fost o necunoscută în primul rînd modul în care ne vom armoniza. Sîntem cinci scriitoare, fiecare cu stilul ei propriu. Ar fi putut ieși o carte tip varză-frumos-decorată-cu-bomboane-roz. Sau o carte-simfonie, cu cinci registre armonizat într-un întreg. Din fericire, poate și pentru că nu ne place nici varza, nici rozul, am găsit acel spirit bun care leagă poveștile atît de diferite într-o carte, nu într-o culegere. Apoi, îți mărturisesc că niciuna dintre noi nu știa care va fi cuvîntul-cheie pentru fiecare nesupusă. De fapt, nu știam dacă vom putea reduce o viață la o pagină, cu atît mai puțin la un cuvînt. Pentru că ne-am încăpățînat să jucăm în niște limite dure, satisfacția a fost pe măsură atunci cînd, după luni de cercetare, fiecare dintre noi a descoperit conceptul de boltă al unei vieți, a găsit povestea cea mai reprezentativă. Atunci am descoperit sensul care merită transmis, nu doar un conținut interesant sau relevant. Conținutul e informație și poate fi găsit oriunde. Sensul e partea de înțelepciune, de emoție, de poveste. Am încercat să scriem o carte care să facă trecerea de la conținut la sens. Această a fost miza.

Cum au reacționat copiii cu care v-ați întîlnit? Ce v-au întrebat?

L.G.: Reacţiile tuturor-copii, fete şi băieţi deopotrivă, au fost minunate. Au înţeles rapid ce e cu nes(u)punerea, m-au întrebat  despre ce e aia „antropolog”, sociolog sau activist-cu referire la anumite poveşi, au calculat cu interes cît timp „se pierde” cu diverse munci casnice, au înţeles că succesul în viaţă are multe faţete.

Iulia Iordan: Dacă ar trebui să descriu printr-un singur cuvînt atelierele despre Nesupusele, atunci aș alege cuvîntul „terapeutic”. Îmi place, atunci cînd lucrez cu copiii, „să storc” de la ei cît mai mult din experiența lor personală, din opiniile și ideile lor referitoare la temele discutate. Și simt că au o din ce în ce mai acută nevoie de a fi ascultați, de a vorbi despre lucrurile care îi preocupă. De aceea m-am pornit la drum cu așteptarea că se vor isca în special dezbateri despre clișeele legate de rolul femeii în societate sau despre statutul impus din exterior, despre profesii și aspirații. Dar m-am trezit în schimb cu un șuvoi de emoții greu de stăvilit. Am simțit în urma lecturii poveștilor, același efect cathartic pe care eu doar la teatru l-am mai trăit cu aceeași intensitate. Au ieșit la iveală tot felul de detalii foarte intime mai ales despre raportarea copiilor la ceilalți și o mulțime de experiențe personale despre fete și femei din viețile copiilor au fost povestite cu sinceritate. De aceea mulți dintre adulții prezenți la aceste întîlniri, profesori sau părinți, au părut că își privesc dintr-odată copiii cu alți ochi ceea ce pe mine m-a fascinat de-a dreptul.

Cel mai intens atelier a fost cel destinat copiilor tipici și atipici deopotrivă, susținut împreună cu Ruxandra Mateescu, una dintre Nesupusele din carte și fondatoarea platformei „Supereroi printre noi”. Am dezbătut multe nuanțe în timpul acestui atelier, mai ales atunci cînd a venit vorba despre a fi etichetat și a eticheta la rîndul tău, despre curajul de a-ți scoate eticheta și despre a-i ajuta și pe alții sa o facă. După mai bine de o oră de vorbit, în mod ciudat nimeni nu ardea de nerăbdare să treacă la partea cu desenatul, deși aveau pregătite alături tot felul de instrumente „apetisante” de lucru. Din fericire, una dintre ilustratoarele cărții ne-a făcut surpriza să ni se alăture și asta ne-a ajutat pe toți să transformăm cuvintele în culori.

De obicei copiilor le place să pună întrebări, este adevărat, dar uneori te poți trezi că primești în loc de asta răspunsuri la întrebări nes(u)puse. Ne-am propus atunci cînd scris poveștile să le concepem ca pe niște declanșatori de curiozitate, în primul rînd pentru că nu poți cuprinde viața unui om în doar cîteva rânduri. Dar poveștile acestor femei sînt atît de impresionante, încît se pare că am apăsat și alte butoane în afară de cel al curiozității.

A.R.: Nesupusele au fost întîmpinate cu un val de entuziasm pe care nu l-am anticipat! Am primit zeci de mesaje de la viitorii cititori (chiar înainte de a intra cartea în librării) și propuneri de la școli, biblioteci sau ONG-uri din țară de a participa la ateliere cu copiii. Cît despre copii, am observat în primul rînd mirare – în afară de cîteva excepții extrem de cunoscute (Nadia Comăneci sau Simona Halep) numele din carte le erau total necunoscute. Pe de altă parte, fetițele pe care le-am întîlnit în cadrul atelierelor – din toate mediile sociale – erau convinse că pot avea orice meserie doresc, iar dorințele lor erau extrem de diverse: de la fotbalistă la designer vestimentar și de la „bucătăreasă de clătite” la avocată. Cei care considerau că există „meserii de fete” și „meserii de băieți” au fost, destul de previzibil, băieții, așa că m-aș bucura foarte mult dacă această carte ar ajunge în special la ei.

Care e publicul ideal al Nesupuselor?

I.I.: Nesupusele nu este o carte doar pentru fete, ci pentru toată lumea. Ne propunem să umplem un gol prin aceste povești, să luminăm niște colțuri întunecate ale prezentului și trecutului, să nuanțăm unele dintre percepțiile asupra femeii în societatea românească, iar acest lucru nu se poate face prin vizarea unei singure categorii de cititori. M-aș bucura să avem un public cît mai divers, la fel cum și Nesupusele noastre sînt atît de diferite între ele.

V.P.: Nu cred în ideea de public ideal. Cărțile se aruncă în lume și pot fi citite. De către oricine. Desigur, am scris o carte pentru copii, dar reacția cititorilor a depășit cu mult ceea ce gîndisem noi că ar putea fi publicul acestei cărți. Dovadă că alte ”nesupuse”, de data asta alese de către cititori, oameni maturi, bărbați și femei deopotrivă, s-au așezat în povești care pot fi găsite și citite pe siteul nesupusele.ro. Iată cum ceea ce gîndisem a fi o carte pentru copii a ajuns, prin ricoșeu, la publicul adult.

A.R.: Mi-ar plăcea ca această carte să ajungă în locuri cît mai diverse. Cred că „publicul ideal”, pentru a intra în convenția întrebării, ar fi compus din: cei care fac manualele școlare în care nu sînt menționate contribuțiile feminine, cei care cred ca rozul e pentru fetițe și albastrul pentru băieți, cei cu prejudecăți, cu atitudini misogine sau cinic-pesimiste. În rest, cartea își croiește singură drumul ei și așteaptă cu nerăbdare ca noi, scriitoarele, să terminăm și volumul următor. 

Cum putem recupera natural partea feminină a istoriei, fără că cădem în discriminare pozitivă?

L.G.: În primul rînd, folosită  cu măsură şi tact, discriminarea pozitivă  poate să fie necesară atunci când din punct de vedere istoric un anumit grup social se confruntă cu prejudecăţi, marginalizări sau  discriminări. E un instrument de politici publice testat în lume care de multe ori, folosit pe perioade delimitate de timp, a  avut rezultate bune.  Pe de altă parte nu e vorba de a recupera femeile, ci istoria aşa cum este şi a fost ea de fapt. Femeile nu au lipsit din istorie nici un moment, fie şi pentru simplul fapt că fără ele nu ar fi existat toţi marii bărbaţi ai istoriei publice care au trebuit spălaţi, hrăniţi, îngrijiţi când erau mici. Ele nu au făcut mult timp parte din istoria publică,  oficială  din varii motive – ce făceau ele nu se considera important, se considera natural,  era considerat firesc ca ele să „stea” acasă iar bărbaţii să „facă” istorie. La fel de bine ar trebui recuperaţi şi copiii în istorie: ce aflăm din manuale despre  cum se jucau copiii în antichitate sau evul mediu sau în perioada comunistă? Nes(u)pusele oferă poveşti despre femei cu nume şi prenume, dar şi despre femei „anonime” (Casnicele, Gustistele, Mandatarele, ONGistele, etc.) care au făcut sau fac istorie într-un sens incluziv, aşa cum ar trebui să fie şi cea predată prin şcoli. Proiectul Nes(u)pusele  propune o recuperare neideologizată a potenţialului feminin, prin faptul că poveştile lărgesc paleta de profesii, vocaţii, meserii, gesturi private şi publice prin care fetele şi femeile s-au exprimat. Dar nu fac acest lucru didacticist. Personajele din aceste poveşti nu sînt  „eroine” fără de cusur, ci oameni în carne şi oase care au copilărit, s-au jucat, au mai şi greşit, dar au comun faptul că au fost, în diverse moduri, nesupuse. 

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: Cornel Brad