Mondialul african by Martin Scorsese

Cadrul în care se desfăşoară acţiunea este Shutter Island, un sanatoriu de psihiatrie din Sudul Africii. Anul e 2010. Eroul, Arjen Robben, e un mare fotbalist aflat acolo cu un scop nobil (cel puţin aşa crede el) - să aducă Olandei prima Cupă Mondială după două finale pierdute în anii 70. Spre deosebire de microbiştii de rînd, iubitorii de Scorsese îşi vor da seama numaidecît că aceasta este doar misiunea declarată a jucătorului cu numărul 11 din echipa antrenată de Bert van Marwijk.

Scopurile lui ascunse sînt: unul de interes public - să dea în vileag experimentele sinistre (popularizarea fotbalului în toate ungherele planetei + promovarea aberantă a arbitrilor din ţări exotice) conduse de către meşterii Sepp Blatter si Michel Platini; şi unul personal - să dea ochii cu piromanul Andrés Iniesta, cel care, pe vremea cînd Robben evolua la Real Madrid, i-a incendiat galacticele speranţe. Aceste intenţii ies la iveală treptat, printre multe halucinaţii şi flashaback-uri de-ale genialului fotbalist olandez.

Trebuie spus că mijlocaşul "Portocalei mecanice" a fost unul dintre pacienţii de seamă ai infirmeriei doctorului Mario Van Gele, urmaşul de drept al temutului Josef Mengele. Cu ajutorul lui Van Gele, Arjen Robben a reuşit să prindă ultimele partide ale Mondialului african, după o accidentare gravă la coapsa stîngă, survenită cu puţine zile înaintea debutului turneului final.

(Olanda – Spania 0-1)

*****
Shutter Island („Nopţi africane”, ultimul episod)

(Revino-ţi! Sunt doar două ocazii irosite. Casillas este un portar mare. Haide, mai e destul timp, putem învinge!)
- Te simţi bine, şefu'?
- Da, bine, doar că nu prea sunt obişnuit cu astfel de ratări. (...)

(...) - Frumoasă muzică, Arjen. E cumva Mahler?
– Nu, Wesley. E zumzetul vuvuzelelor, cvartetul pentru pian şi coarde în La minor.
– Exact, Robben are întotdeauna dreptate.
 – Cu cine avem onoarea?
 – Joseph Blatter, preşedintele FIFA. Puteţi să-mi spuneţi Sepp. Cu ce vă otrăvesc, tinerilor maeştri, un Bloody Mary?
– Mă aşteptam la un Cocktail Molotov, după ce ne-ai dat în finală un arbitru englez labil psihic, care scoate din buzunar cartonaşele precum Charlie Chaplin gagurile.
- Excelent, nu degeaba ţi se spune Einstein al fotbalului. Ai un mecanism de apărare uimitor şi un joc fabulos de picioare. Oamenii ca tine sunt specialitatea mea, oameni ai violenţei... Amîndoi aţi fost de faţă, ca să nu spun că aţi pus osul, la eliminarea Braziliei, în sferturi. Acela a fost un meci superb, nimeni nu vă învinovăţeşte, dar Spania este o altfel de echipă, nu-i de nasul vostru…

(...)
- Cine eşti?
- Sunt Arjen Robben, fotbalistul de geniu. Tu?
– Angela Merkel.
– Am auzit de tine, prima femeie-cancelar din istoria Germaniei. Ce mai face caractiţa aia a voastră? A stricat tot Mondialul african cu previziunile ei nenorocite.
- Nu există nici o caractiţă şi nici o Cupă Mondială organizată de Africa. La mijloc este o fantastică manipulare mass media pusă la cale de Blatter şi acoliţii lui. Iar eu nu mai sunt cancelar de pe vremea lui Franz Beckenbauer. Totul este iluzie şi dezinformare.
Am lucrat mulţi ani ca doctor pe această insulă, înainte ca ziarele să mă numească cea mai puternică femeie din lume. Crezi că sunt nebună? E ca în cărţile lui Kafka, dacă nu eşti nebun şi protestezi, din contră le confirmi că eşti. O datã ce eşti declarat nebun, atunci tot ceea ce faci e denumit ca parte a nebuniei. Protestele tale rezonabile sunt denumite, dezminţiri. Temerile tale adevãrate, sunt denumite paranoia.
- Instinctele de supravieţuire sunt etichetate drept mecanisme de apărare...

- Eşti mai isteţ decît pari, fotbalistule! Ai auzit de lobotomie trans orbitală? I se aplicã pacientului electroşocuri, apoi i se introduce în ochi un bisturiu. Scormonesc pe acolo şi scot nişte nervi... E un procedeu barbar, fără scrupule. Transformă pacientul într-un individ suspus, paşnic. Creierul controlează durerea, teama, empatia, somnul, furia, foamea... totul. Remodelează omul în laborator ca să nu mai simtă durerea. Recrează omul neutru, fără personalitate, fără umori şi amintiri, fără simpatii şi pasiuni.
- Nu ne vor putea lua amintirile niciodată.
- Fotbalistule genial, au făcut-o deja! Uită-te la tine, n-ai împlinit nici măcar 27 de ani şi ţi-a căzut părul. Chiar ai crezut că Olanda a ajuns vreodată în finala mondială. Nu a existat niciodată vreun Cruijff şi Van Basten, nu a existat nici un titlu european cucerit de „Portocala mecanică” în ’88. Timp de patru ani, între 1986 şi 1990, nu s-au mai organizat turnee finale din cauza accidentului de la Cernobîl.

(...)
- Iată care e teoria mea. Am mai avut succes odată, cu nouă luni în urmă, însă apoi ai dat din nou înapoi.
- Nu-mi amintesc, doctore Van Gele.
– Ştiu, Andrés. Te resetezi ca o casetă care cîntă în continuu într-o buclă fãrã de sfîrşit. Te crezi olandez zburător, deşi joci de o viaţă în Spania la FC Barcelona. Este, pesemne, din cauza apetitului tău exacerbat în privinţa drogurilor uşoare şi a damelor de companie. Sper că ce am fãcut aici e îndeajuns pentru a nu se mai întîmpla din nou. Însă, trebuie sã ştiu că ai acceptat realitatea.
- Nici nu mai încape îndoială, doctore. Nu am fost niciodată în Ţările de jos, nu mi-au plăcut niciodată portocalele, am urît morile de vînt mai mult decît  strămoşul Don Quijote. Numele meu e Andrés Iniesta şi am ucis Olanda în finala Mondialului din Africa.

(12 iulie 2010, într-o luni pe la prînz)
- Cum te simţi în dimineaţa asta, Arjen?
- Bine, Wesley.
- Care e următoarea noastră mişcare?
- Dat fiind că nu mai avem multe minute la dispoziţie, iar măgarul ăla de arbitru ne-a lăsat în inferioritate numerică, trebuie să egalăm Spania cît mai repede, să-i batem la penaltiuri, să cucerim odată şi odată titlul ăla şi să ne întoarcem pe continent triumfători.
- Ai dreptate, partenere, mai dureros decît trei finale mondiale pierdute nu poate fi nimic în lumea asta.
 – Nu-ţi face griji, Wesley, nici în condiţiile date, ibericii n-au nici o şansă în faţa noastră.

Claudiu Bolozan este jurnalist sportiv. De ceva vreme, are și blog. Îl găsiți la vivir para contarla.