Eugen era agresiv.
   - Ce, Lavinia, la Brăila nu sînt maşini?
   Trecea repede prin locuri nepermise, eu rămîneam pe partea cealaltă şi mă smiorcăiam, mergeam în paralel pînă la trecere şi cînd ajungeam lîngă el, mă simţeam prost că sînt o fricoasă. Ştiam oricum că nu m-ar lua niciodată cu el pe motocicletă pînă în Portugalia.
   - Aoileu, frate, cît îţi ia să te speli pe mîini? Mănînci odată merdeneaua aia?
   Scuză-mă că mestec.
   Eram pe terasă la Green şi, cînd a sunat Dan că da, m-am trezit şi vin înspre voi, m-a somat să dau ceaiul peste cap, mi-a luat geanta – pe care mi-o ducea el, că era prea grea de mine – şi a ieşit primul pe poartă. Tot drumul am mers în spatele lui. Bărbaţi cu ceafa frumoasă, tunsă scurt... Nu m-au învăţat nimic ultimii ani.

Căutasem toată seara un bărbat care să vină să stea cu mine a doua zi dimineaţa. Domnul Enache de la Enache Instalaţii mă întrebase dacă n-am un vecin mai înfipt, dar i-am zis că eu trec pe-acasă doar în vacanţe şi cînd sînt acasă încerc să ies cît mai puţin fiindcă mă deprimă mahalaua, stau înşirate toate la poartă pe scăunele şi mă întreabă ce am în sacoşă şi cît cîştigă mama în Spania şi tot timpul trebuie să inventăm şi să ne plîngem, ca să nu ne suspecteze că avem bani, că dacă te miros hienele astea că ai bani după aia o jupoaie pe mamaia pentru toate tîmpeniile de reparaţii, gen gardul de la găini şi bordura de la cimitir şi tivul de la capot, să te ferească Dumnezeu să ai vreo legatură cu Italia sau Spania, că miroşi a bani, plus că eşti picat din lună şi nu ştii cum e mersul cu bancnotele, te pierzi în împărţiri la patru, deci nu, stimate domn, avem un cumnat la Galaţi, dar e un mototol, şi nevastă-sa a ajuns în ultima vreme să-l scoată tot mai greu din sărite.
   - Atunci ţine-te tu tare.
   Trebuia să concediez trei muncitori care de patru săptămîni se chinuiau să-mi facă o baie şi să-mi monteze două uşi, reuşiseră să pună numai una, şi aia invers faţă de cum cerusem, de cîte ori mă suna Eugen mă întreba prima dată de cîte ori mi-am luat uşa în cap în ziua aia. Lol.
   Înroşisem telefonul în seara aia, căutînd un bărbat. Pînă la urmă m-a rezolvat tatăl prietenului meu din liceu, care încă mai ţinea la mine şi mă voia noră, deşi fiul ajunsese prin America. Tipul era la Oradea, dar l-a sunat pe directorul lui economic, i-a explicat despre ce e vorba, golanii au văzut o babă şi o copilă şi-şi bat joc, du-te acolo şi stai cu ele, şi apoi către mine: te asigur că e un munte de om şi are vocea groasă şi la ceartă e un peşte în apă.
   - E un munte de om şi are voce groasă, am zis, mama se plimba cu telefonul la ureche de colo-colo.
   - Să nu le mai dai niciun ban, ai auzit?
   - Dacă iese cu îmbrînceli, mamaia o să facă infarct după perdea.
Iniţial spusese că ei i-e ruşine să concedieze, înţelegerea e înţelegere, după ce le făcuse gogoşi din omenie şi le cumpărase bere o dată la două zile, ea n-avea de gînd să participe, eu plec de acasă mîine dimineaţă şi n-ai decît să te descurci. După aia şi-a adus aminte că are pui de trei zile, îi păzea non-stop de şobolani şi pisici (punea prin găuri otravă cu miros de pizza, şoarecii dispăreau cu otrava dînd din coadă, apoi se întorceau să mai ia, odată am făcut eye-contact cu unul, l-am urmărit cum alerga pe lîngă zid, dacă aş fi ştiut ce trebuie să fac, aveam timp să fac. Iarna, pe zăpada neatinsă, lăbuţele lor deschideau cărare), îi păzea, deci, şi s-a răzgîndit, eu îmi pun puii într-o cutie şi-i bag în casă şi încui uşa şi n-ai decît să te descurci.
   După aia am chemat un singur muncitor, în prima zi s-a pus în genunchi să niveleze podeaua, cînd s-a ridicat s-a lovit de colţul geamului deschis şi şi-a spart capul, a ieşit din casă strigînd tanti, dă-mi o oglindă, eu nu voiam decît să se termine. El e, totuşi, cel care m-a făcut să înţeleg latura umană a manelei. Era înduioşător cum stătea cocoţat pe masă, la bustul gol, dădea tavanul cu glet - ochii îmi fugeau spre subraţul păros ca spre un pol genital - cu mîinile şi privirea în sus şi fredona maneaua de pe casetă, nu mă iubeşti, nu mă iubeşti şi pe faţa lui se vedea chiar asta, că nu-l iubeşte.
   După ce a explodat geamul de la cabina de duş pe el şi a ieşit în prag plin de aşchii de sticlă în care încolţeau puncte de sînge, am hotărît că e momentul să-mi iau o pauză şi m-am dus la Bucureşti să mă văd cu băieţii.
 
   Cînd s-a făcut verde la semafor, de pe cele două părţi ale străzii au pornit două armate. La mijloc m-am pregătit pentru impact, m-am dat în spatele lui Eugen.
   Îmi pusesem nişte ochelari de soare cool, chiar dacă nu erau cu dioptrii, m-am gîndit că e suficient să nu intru în obiecte sau să văd să mă feresc dacă vin alţii să intre în mine. Eugen se întorcea din cînd în cînd să se uite dacă mai sînt acolo, mai zicea cîte ceva despre mama lui Vali, ne duceam s-o spionăm, urma să se întîlnească cu unul, Vali murea de gelozie şi-l rugase pe Dan să vadă care e treaba. Cum ajunsese   Eugen implicat habar n-am, eu credeam că mergem la terasă.
   - Păi da, la terasă, da’ să vedem ce-i cu mă-sa lu’ ăsta.
   Nici n-auzeam prea bine cu ochelarii, parcă aveam o găleată pe cap, la primul colţ am renunţat la ei.
Domniţa Bălaşa era în drum şi am intrat să luăm lumînări, mi-am pus cîte o dorinţă pentru fiecare, am discutat despre scăriţa din interior, după aia am ieşit şi am dat roată bisericii, ei au continuat să discute despre vitralii şi uşi, eu m-am dat deoparte să trimit un sms, în tot acest timp un roi de musculiţe bezmetice se deplasa odată cu mine, deasupra capului. „O să mă dau la fund o vreme.” Iubitul îmi ceruse să rămînem prieteni. Mă simt apropiat de tine, dar nu cred că putem evolua împreună. Şi iubitul dinainte: noi doi nu avem nicio şansă. Şi iubitul dinainte: nu ne leagă nimic. Deşi eu credeam că totul. Eu spusesem o singură dată indiferenţa ta mă ofensează.
   - Dar Dina nu e foarte în vîrstă?
   Dan a zîmbit intrigat.
   - Vreo şaizeci. E foarte abătută în perioada asta, atîtea nelinişti sentimentale, Vali ar trebui să-i dea pace.
   - Vali tre’ să se caute la cap. Vali e un exerciţiu simplu pentru psihanaliştii începători, are scheme evidente.
   Eugen mă întrebase pe drum dacă n-am vreo şase milioane la mine să-şi ia şi el Freud-ul de la Trei, îşi descoperise noi interese.
   În ziua în care m-am despărţit am plîns ca o descreierată pentru că-mi venea în minte o profă de la şcoala doctorală, căsătorită cu meseria ei prăfoasă, Domnişoara Preda, cu franceza ei care mă obosea, femeia asta care făcea eforturi supraomeneşti ca să articuleze sunetele, pentru fiecare r aproape graseiat femeia ardea calorii. Mă întrebam dacă fusese vreodată onestă cu franceza ei, dacă îşi lăsase franceza vreodată să sune româneşte. Am plîns pentru c-aveam toate şansele să mor domnişoară bătrînă, deşi la cursul de scientometrie, la testul de ştiinţificitate, îmi ieşise că nu sînt chiar atît de terifiant de academică. Iubitul mă dispreţuia pentru că-mi iroseam viaţa citind cărţi scrise de alţii. Pentru că-mi devenise din nou proeminentă bătătura de la scris. Intrasem într-o sectă de doctoranzi, zombişti care trăgeau după ei ghiuleaua de picior. Din ăia care m-ar fi omorît cu pietre dacă mă scobeam în nas la o discuţie de cafenea în care Alex recita din Anatomia criticii.
   Înconjurată de cărţi şi foi la trei sute şaizeci de grade, cădeam pradă atacurilor de panică. În finalul unei lucrări semestriale la şcoala doctorală, îmi exprimasem îndoiala că cercetarea mea face lumea să se învîrtă. Asta era într-o duminică, pe la unu noaptea, luni dimineaţă la şapte aveam în căsuţa poştală mail de la profesor, pînă să se încarce am murit un pic, mă temeam că mă pune să refac, că-mi spune că-i prea scurtă (spaima examenelor de literatură – că-i prea scurtă) şi de fapt proful a început aşa: stimată colegă, vă asigur că faceţi ştiinţă.
   M-am pus dintr-odată în faţa lor şi i-am oprit.
   - Vreau să-mi spuneţi cum sînt eu ca femeie. Ce vă inspir?
   - Hai, Lavinia, te apucă iar paranoia, ce-ai? Du-te şi cumpără-ţi ceva de îmbrăcat.
   - Dan, tu ce zici?
   - Eu cred că eşti ok.
   - Eu cred că sînt o persoană adorabilă şi că merit să mi se întîmple ceva frumos. Să aibă cineva grijă de mine, gen.
   - Aoileu, p-asta o apucă damblaua de nemîncată ce e.
   - Dan, tu de ce faci doctorat?
   - Pentru istoria literaturii, cum de ce?
   Am rămas din nou în urma lor, eram pe o străduţă în pantă, admirau un zid de cărămidă. El avea un subiect cu adevărat interesant.
   Eram curioasă cum arată mama lui Vali, cum trebuie să arăţi ca să mai poţi avea nelinişti sentimentale la şaizeci de ani. Ştiam sigur că Eugen nu mai ştia drumul spre parc, de vreo jumătate de oră eram rătăciţi pe străduţe. Am scos din nou mobilul. Iubitul nu răspunsese. Am butonat încă o dată acelaşi mesaj, o să mă dau la fund o vreme.

din volumul Cinci minute pe zi, Casa de pariuri literare, 2012.

Lavinia Branişte va citi - alături de Mircea Cărtărescu, Svetlana Cârstean, Teodor Dună, Radu Mareş, Dmitri Miticov, Ioana Nicolaie, Adina Popescu şi Alex Tocilescu - la mini-maratonul de poezie şi proză scurtă din cadrul Festivalului Dilema veche de la Alba-Iulia, 22-24 august.