Libertate, cel de-al patrulea roman al lui Jonathan Franzen, aşteptat cu nerăbdare după succesul extraordinar al Corecţiilor, are în centru o proaspătă familie tipică din Midwest. Patty şi Walter Berglund sunt un cuplu cu o situaţie materială prosperă, tineri, cu convingeri politice solide de stânga, părinţi ai unor copii străluciţi. Şi totuşi, de la un punct încolo, din motive diferite, cei doi încep să resimtă din plin insatisfacţia şi dezamăgirea vieţii.

 

"Patty a plecat spre Minnesota în iulie, la o tabără de vară pentru sportive, urmată de o sesiune specială, timpurie, de orientare profesională pentru sportive, şi atunci a fost cazată într-un cămin pentru sportive, şi-a făcut prietene numai printre sportive, a mîncat exclusiv la masa sportivelor, la petreceri a dansat la grămadă cu colegele ei sportive şi a fost atentă să nu se înscrie la cursuri la care să nu poată fi alături de alte multe sportive şi, în măsura în care îi permitea timpul,  să studieze alături de ele. Sportivele nu erau obligate să trăiască în felul acesta, dar în Minnesota, majoritatea trăiau aşa, iar Patty a mers chiar mai departe cu Exclusivista Lume a Sportivelor decît marea majoritate, pentru că-i dădea mîna! Pentru că scăpase într-un sfîrşit de Westchester! „Ai putea să mergi oriunde îşi doreşti“, îi spusese Joyce lui Patty, prin care voise să spună: este grotesc şi respingător să frecventezi o şcoală de stat mediocră precum cea din Minnesota atunci cînd ai oferte nemaipomenite de la Vanderbilt şi Northwestern (care şi mie mi se par mai atrăgătoare). „Este întru totul hotărîrea ta personală şi noi te vom sprijini în orice hotărîre vei lua“, îi spusese Joyce, prin care voise să spună: să nu dai vina pe mine şi pe tati atunci cînd o să-ţi distrugi viaţa cu hotărîri tîmpite. Aversiunea evidentă a lui Joyce faţă de Minnesota, precum şi distanţa dintre Minnesota şi New York, a fost un factor hotărîtor în decizia lui Patty de a merge acolo. Privind acum în urmă, autobiografa se vede pe sine, la vîrsta tinereţii, una dintre adolescentele acelea nefericite, într-atît de pornită împotriva părinţilor ei, încît simţea nevoia să se alăture unui cult în cadrul căruia să poată fi mai bună, mai prietenoasă, mai generoasă şi mai docilă decît reuşea să fie acasă. Cultul ei s-a întîmplat să fie baschetul.

Prima fată care nu era sportivă şi care a ademenit-o în afara acestui cult, devenind o persoană importantă pentru Patty, a fost Eliza, fata cea dusă cu pluta, despre care, bineînţeles, Patty habar n-a avut la început că era dusă cu pluta. Eliza era drăguţă fix pe jumătate. Creştetul capului ei era de o frumuseţe nemaipomenită, apoi devenea treptat din ce în ce mai urîtă pe măsură ce-ţi coborai privirea. Avea un păr castaniu, minunat de des şi cîrlionţat şi nişte ochi uimitor de mari, apoi un năsuc cîrn destul de drăguţ, însă la nivelul gurii chipul i se boţea, se micşora într-un fel ciudat, ca la un prematur, şi aproape că nu avea bărbie. Purta întotdeauna nişte pantaloni raiaţi lălîi, care-i alunecau pe şolduri, cămăşi strîmte cu mînecă scurtă, pe care le cumpăra de la raioanele pentru băieţi din magazinele cu mărfuri la preţ redus şi se închidea doar la nasturii din mijloc, adidaşi Keds roşii şi o haină mare, de un verde avocado, din lînă de oaie. Mirosea ca o scrumieră, dar încerca să nu fumeze în preajma lui Patty dacă nu erau afară. Ca o ironie – invizibilă pentru Patty la vremea aceea, dar întru totul vizibilă acum pentru autobiografă –, Eliza avea multe în comun cu surorile ei mai mici cu înclinaţii artistice. Avea o chitară electrică neagră şi un amplificator micuţ, drăguţ, dar în puţinele ocazii cînd Patty o convingea să cînte în prezenţa ei, Eliza se supăra pe ea, ceea ce nu se întîmpla aproape niciodată altminteri (cel puţin nu la început). Spunea că Patty o făcea să se simtă stresată şi jenată şi din cauza asta o zbîrcea întotdeauna după numai cîteva măsuri ale cîntecului. Îi poruncea lui Patty să nu mai asculte în mod atît de evident, dar nici măcar atunci cînd Patty se întorcea prefăcîndu-se că citeşte o revistă nu era mai bine. Eliza jura că imediat ce Patty ieşea din cameră, era în stare să-şi interpreteze cîntecul perfect.

— Şi acum? Să dea naiba.
— Îmi pare rău, spunea Patty. Îmi pare rău că am efectul ăsta asupra ta.
— Îmi iese cîntecul ăsta la perfecţie cînd nu asculţi tu.
— Ştiu, ştiu. Sînt sigură că îţi iese.
— Asta e realitatea. Nu contează dacă nu mă crezi.
— Dar te cred!
— Repet, spunea Eliza, nu contează dacă nu mă crezi, pentru că sînt în stare să interpretez cîntecul ăsta nemaipomenit atunci cînd tu nu asculţi, ăsta este pur şi simplu un fapt obiectiv.
— Poate dacă ai încerca un alt cîntec, o ruga Patty.
Dar Eliza trăgea deja cablurile din priză.
— Opreşte-te, ok? N-am nevoie de încurajările tale.
— Scuze, scuze, scuze, spunea Patty.

Pe Eliza o întîlnise prima dată la singurul curs în care o sportivă şi o poetă aveau şanse să se întîlnească, Cursul Introductiv de Ştiinţe ale Pămîntului. Patty venea şi pleca de la acest impresionant curs special împreună cu alte boboace sportive, o ceată de fete, majoritatea mai înalte decît ea, toate îmbrăcate în echipamente sportive maronii cu Golden Gopher scris pe ele sau în treninguri gri, simple, fiecare din ele avînd părul în diverse stadii de umezeală. Erau unele fete isteţe în grup, inclusiv prietena de-o viaţă a autobiografei, Cathy Schmidt, care a devenit mai tîrziu avocat public şi a apărut la un moment dat pe postul televiziunii naţionale la emisiunea Jeopardy!  timp de două nopţi la rînd, dar sala de curs supraîncălzită, treningurile acelea, părul ud şi vecinătatea celorlalte trupuri obosite de sportive îi transmiteau întotdeauna o stare de plictiseală molipsitoare. O amorţeală molipsitoare.
Elizei îi plăcea să se aşeze pe rîndul din spatele sportivelor, exact în spatele lui Patty, dar se tolănea în scaunul ei lăsîndu-se atît de jos, încît nu i se mai vedeau decît buclele ei întunecate, voluminoase. Primele cuvinte pe care le-a rostit în urechea lui Patty, pe la spate, la începutul cursului, au fost: „Eşti cea mai bună“.
Patty s-a întors să vadă cine vorbea şi a văzut o claie de păr.

— Poftim?
— Te-am văzut jucînd aseară, a rostit claia. Eşti deşteaptă şi frumoasă.
— Uau, îţi mulţumesc mult.
— Ar trebui să înceapă să-ţi acorde mai multe minute în teren.
— În mod ciudat, ha, ha, sînt de aceeaşi părere.
— Trebuie să le ceri să-ţi dea mai multe minute. Ok?
— Corect, deşi avem atît de multe jucătoare bune în echipă. Nu e hotărîrea mea.
— Mda, dar tu eşti cea mai bună, spuse claia de păr.
— Uau, mulţumesc mult pentru compliment! răspunse Patty vioaie, ca să pună capăt conversaţiei.

În acel moment, credea că aceste complimente adresate ei personal o făceau să se simtă atît de stingherită din cauză spiritului ei de echipă, lipsit de egoism. Însă acum, autobiografa este de părere că, de fapt, complimentele erau ca o băutură, din care fata de atunci era în mod inconştient suficient de deşteaptă încît să nu soarbă nici măcar un strop, pentru că setea ar fi fost infinită.

După ce s-a terminat cursul, Patty s-a pierdut în grupul de sportive, avînd grijă să nu privească înapoi la persoana cu claia de păr. A presupus că nu era decît o coincidenţă stranie faptul că un fan se întîmpla să stea exact în spatele ei la cursul de Ştiinţele Pămîntului. Erau cincizeci de mii de studenţi la universitate, însă probabil că mai puţin de cinci sute dintre ei (fără a-i mai pune la socoteală pe foştii sportivi şi prieteni sau membri ai familiilor actualilor sportivi) considerau întrecerile sportive ale fetelor o opţiune de divertisment viabilă. Dacă erai Eliza şi voiai să te aşezi exact în spatele băncii Gopherilor (aşa încît Patty, la ieşirea de pe teren, să te zărească negreşit pe tine şi claia ta de păr în vreme ce te aplecai asupra unui caiet), tot ce aveai de făcut era să îţi faci apariţia cu cincisprezece minute înainte de începerea meciului. Şi apoi, după fluierul final şi gesturile ritualice de victorie din final, s-o prinzi pe Patty lîngă vestiare era lucrul cel mai simplu de pe lume, apoi să-i dai o bucăţică de hîrtie şi să-i spui: „Ai mai cerut cîteva minute în plus aşa cum ţi-am zis eu?“.

Patty încă nu ştia numele acestei persoane, însă persoana îl ştia în mod evident pe al ei, pentru că numele PATTY era scris pe fila aceea de caiet cam de vreo sută de ori, cu înflorituri ca în benzile desenate, ale căror contururi în creion erau concentric trasate astfel încît să pară ecouri ale unor strigăte în sala de sport, ca şi cînd o întreagă mulţime dezlănţuită i-ar fi strigat numele, ceea ce nu putea fi mai departe de adevăr, dat fiind faptul că sala de sport era de obicei nouăzeci la sută goală, iar Patty era în primul an şi îi erau alocate în medie mai puţin de zece minute la un meci, adică, nu era chiar un nume aflat pe buzele tuturor. Strigătele desenate în creion, cu înflorituri, umpleau toată coala de hîrtie cu excepţia unui mic desen înfăţişînd o jucătoare driblînd. Patty îşi dădea seama că jucătoarea se presupunea a fi ea pentru că purta numărul ei şi pentru că cine altcineva să apară desenat pe o pagină pe care scria PATTY de sus pînă jos? Ca oricare alt lucru făcut de Eliza (după cum Patty avea să afle în curînd), desenul era pe jumătate foarte bine realizat şi pe jumătate stîngaci şi urît. Felul în care trupul jucătoarei se apleca înspre teren şi se răsucea violent, întorcîndu-se din scurt, era excelent realizat, dar chipul şi capul semănau cu figurile generice ale femeilor desenate în broşurile de prim ajutor.

Uitîndu-se la foaia de hîrtie, Patty a încercat presentimentul unei senzaţii de cădere, pe care urma s-o simtă cîteva luni mai tîrziu, după ce avea să mănînce nişte negrese umplute cu haşiş împreună cu Eliza. Ceva cu totul aiurea şi înspăimîntător, însă de care nu aveai cum să te fereşti.   

— Îţi mulţumesc pentru desenul ăsta, spuse ea.
— De ce nu te lasă să joci mai mult? o întrebă Eliza. Ai stat pe bancă aproape toată repriza a doua.
— Din moment ce am luat conducerea...
— Eşti nemaipomenită şi ei te ţin pe bancă? Nu înţeleg. Buclele Elizei se unduiau ca o salcie în bătaia vînturilor puternice. Era foarte agitată.
— Dawn, Cathy şi Shawna au avut parte de cîteva minute frumuşele, spuse Patty. Au făcut o treabă grozavă menţinînd scorul.
— Dar tu eşti cu mult mai bună decît ele!
— Acum ar trebui să merg la duş. Mulţumesc din nou pentru desen.
— Poate că nu anul acesta, dar anul viitor, cel tîrziu, toată lumea o să se bată pentru tine, spuse Eliza. O să atragi atenţia. Trebuie să înveţi cum să te protejezi.

Asta suna atît de caraghios, încît Patty simţi nevoia să se oprească şi s-o pună la punct.
— Prea multă atenţie nu este genul de problemă cu care se confruntă baschetul feminin.
— Dar de bărbaţi? Ştii cum să te aperi de bărbaţi?
— Ce vrei să spui?
— Adică, atunci cînd vine vorba de bărbaţi, eşti cu capul pe umeri?
— În clipa asta nu prea am timp pentru nimic altceva în afară de sport.
— Nu pari să-ţi dai seama cît de uimitoare eşti. Şi cît de periculos este lucrul acesta.
— Îmi dau seama că sînt bună la sport.
— E o minune că n-au profitat deja de tine.
— Păi, nu beau, ceea ce contează enorm.
— De ce nu bei? continuă Eliza imediat.
— Pentru că nu pot să beau atunci cînd mă antrenez. Nici măcar o gură.
— Faci antrenament în fiecare zi a anului?
— Ei bine... am avut o experienţă neplăcută legată de băutură în liceu.
— Ce s-a întîmplat – te-a violat cineva?

Chipul lui Patty s-a îmbujorat brusc şi a căpătat cinci expresii diferite dintr-odată.

— Uau, spuse ea.
— Da? Asta ţi s-a întîmplat?
— Mă duc să-mi fac duş.
— Vezi, exact despre asta vorbesc! strigă Eliza foarte emoţionată. Nu mă cunoşti deloc, n-am vorbit decît vreo două minute şi practic tocmai mi-ai mărturisit că ai trecut printr-un viol. Eşti de-a dreptul fără apărare!"

(fragment din romanul Libertate, în curs de apariţie la Editura Polirom)