Cofetăriile, cel puţin în București, îmi păreau o specie pe cale de dispariţie. E drept că, din anii 90 încoace, mai răsărea cîte una cu personalitate şi prăjituri bune pe ici pe colo; dar parcă nu mai avea viaţa lungă şi ştaiful de altadată…

La Cluj, în schimb, cofetăriile par să fi rămas o ”tradiţie”. Cuvîntul chiar este folosit de Ana Irimia, directoarea economică a uneia dintre acestea – cofetăria Carpaţi - cînd îmi povesteşte despre istoria şi prăjiturile stabilimentului. 

Cofetăria Carpaţi este una dintre cele mai vechi din Cluj. A rezistat din 1963, pare-se. După ce a trecut prin mîiinile statului, acum e privată, cu patroni străini. A schimbat multe, dar nu angajaţii, în general păstrîndu-i pe cei vechi. La fel s-a întîmplat şi cu prăjiturile. S-au păstrat, urmîndu-se aceleaşi reţete. Specific clujene, altele decît joffrele, cataifurile, savarinele, amandinele sau cartofii din cele bucureştene. De pildă, Cremeş –ul, cremşnitul clujean: aproximativ acelaşi, dar mai impozant. Sau rozul și pufosul Spumos. 

Spumosul e un albuş bătut cu sirop de zmeură. O altă prăjitură tradițională, cu miere si nuci, e Albiniţa. La care se adaugă novatorul Snickers:  nu un baton de ciocolată, ci o prăjitură cu cremă caramel. Preţurile nu sînt mari: între 2 si 5 lei (cea mai ieftină fiind Broscuţa, un soi de cartof local).

În privinţa atmosferei, se încearcă schimbări: d-na Irimia spune că a evitat culorile tradiţionale în asemenea cazuri (negru), alegînd unele mai avangardiste: roşu si verde. La care se adaugă picturile doamnei Irimia, picturi care atîrnă pe pereţi și despre care ea însăşi spune că sînt în culori tari şi ”gen Picasso”.