Dilema veche vă prezintă un fragment din volumul Povestea vieții tale, traducere de Ileana Bușac, recent apărut în Colecția „Nautilus” a Editurii Nemira.

 

Gheaţă. Un strat subţire. O simt pe faţă, aspră, dar nu rece. Nu am nimic de care să mă agăţ, mănuşile mele alunecă pur şi simplu pe ea. Pot vedea oameni deasupra, alergînd de colo pînă colo, dar ei nu pot să facă nimic. Încerc să lovesc gheaţa cu pumnii, numai că braţele mele parcă se mişcă în reluare, iar plămînii îmi sînt pe cale să explodeze, capul pare să mi se învîrtească şi am sentimentul că mă dizolv…

Mă trezesc ţipînd. Inima îmi bate ca un picamăr. Hristoase…

Dau pătura deoparte şi stau pe marginea patului. Asta nu mi-o mai amintisem înainte. Pînă acum ţinusem minte doar căderea prin gheaţă. Medicul mi-a spus că mintea mea eliminase restul. Acum îmi aduc aminte, iar lucrul acesta este cel mai rău coşmar pe care l-am avut vreodată.

Strîng aşternutul în pumni şi simt cum tremur din tot corpul. Încerc să mă liniştesc, să respir rar, dar suspine necontrolate mă scutură în răstimpuri. A fost atît de real, încît am putut să simt cum este atunci cînd mori.

Am stat în apă aproape o oră. Eram o legumă cînd m-au scos de sub gheaţă. Oare mi-am revenit? Era pentru prima dată cînd cei de la spital au încercat noul medicament pe cineva cu leziuni cerebrale atît de masive. Oare funcţionase?

Acelaşi coşmar, iar şi iar. După al treilea, ştiu că nu voi mai dormi la loc. Îmi petrec orele rămase pînă în zori plin de îngrijorare. Ăsta să fie rezultatul? Oare îmi pierd minţile? Mîine este controlul săptămînal pe care mi-l face medicul de la spital. Sper că va avea nişte răspunsuri.

Mă îndrept cu maşina spre centrul Bostonului, iar după o jumătate de oră ajung în faţa doctorului Hooper. Stau într-un cărucior, în cabinet, în spatele unei perdele galbene. Fixat pe un perete se află un ecran cu un cîmp vizual îngust, astfel încît din locul în care mă aflu îmi pare complet alb. Doctorul tastează ceva, probabil îmi caută dosarul, apoi începe să mă examineze. În vreme ce îmi verifică pupilele cu o lanternă, îi povestesc despre coşmaruri.

– Ai mai păţit vreodată asta înainte de accident, Leon?

Îmi testează coatele, genunchii şi gleznele cu un ciocănel pentru reflexe.

– Niciodată, îi răspund. Să fie vorba despre un efect secundar al medicamentului?

– Nu e niciun efect secundar. Tratamentul cu hormonul K a regenerat o mulţime de neuroni afectaţi, iar acest lucru reprezintă o schimbare enormă cu care creierul tău trebuie să se obişnuiască. Coşmarurile sînt, probabil, un semn al acestei adaptări.

– Şi va fi ceva permanent?

– Puţin probabil, răspunde el. Odată ce creierul se va obişnui cu toate acele conexiuni noi dintre neuroni, vei fi în ordine. Acum atinge-ţi cu arătătorul vîrful nasului şi apoi atinge degetul meu…

Fac ceea ce îmi cere. După care îmi loveşte uşor şi rapid fiecare deget. Apoi sînt nevoit să merg în linie dreaptă, la fel ca la testul de sobrietate. În cele din urmă, începe să-mi adreseze tot felul de întrebări.

– Enumeră-mi părţile componente ale unui pantof obişnuit.

– Păi, avem… Talpa, tocul, şireturile… Ăăă… găurile pentru şireturi şi limba pantofului sub şireturi…

– În ordine. Repetă următorul număr: trei, nouă, unu, şapte, patru…

– …şase, doi.

Doctorul Hooper nu se aştepta la asta.

– Ce?

– Trei, nouă, unu, şapte, patru, şase, doi. Ai folosit acest număr cînd m-ai consultat prima dată, atunci cînd încă eram internat. Presupun că e un număr pe care îl foloseşti şi cu alţi pacienţi.

– N-ar fi trebuit să-l înveţi pe de rost. Este un număr folosit pentru a testa memoria imediată.

– Nu l-am învăţat. Pur şi simplu mi l-am adus aminte.

– Îţi aminteşti numărul de la a doua consultaţie?

Am ezitat o clipă.

– Patru, zero, opt, unu, cinci, nouă, doi.

Este surprins.

– Cei mai mulţi oameni nu sînt în stare să reţină atît de multe cifre atunci cînd le aud o singură dată. Foloseşti cumva nişte şmecherii mnemonice?

Am negat cu o clătinare din cap.

– Nu. Numerele de telefon mi le ţin în agenda aparatului.

Se îndreaptă spre terminal şi tastează cîteva cifre.

– Încearcă-l pe ăsta – îmi citeşte un număr format din paisprezece cifre.

Îl reproduc întocmai.

– Crezi că poţi să-l spui şi invers?

Îi spun numărul de-a-ndoaselea. Se încruntă, apoi începe să scrie ceva în dosarul meu.

Stau în faţa unui terminal de calculator aflat într-una din camerele secţiei de psihiatrie. E cel mai apropiat loc în care doctorul Hooper a putut găsi nişte teste de inteligenţă. Pe un perete se află o oglindă mare, probabil cu o cameră de filmat în spatele ei. Zîmbesc spre oglindă, în eventualitatea că totuşi cineva înregistrează. La fel procedez şi în faţa camerelor de filmat ale bancomatelor. Doctorul Hooper apare ţinînd în mînă cîteva foi printate pe care se află rezultatele testelor la care am fost supus.

– Leon, te-ai descurcat… hmm… foarte bine. La ambele teste ai obţinut un punctaj de nouăzeci şi nouă la sută.

Îmi cade falca.

– Glumeşti, doctore.

– Nu glumesc deloc.

Şi lui îi vine greu să creadă.

– În fine, acest procent nu arată la cît de multe întrebări ai răspuns corect, ci este un procent relativ la media de rezolvare în totalul populaţiei.

– Ştiu ce înseamnă asta, îi răspund absent. Aveam un procent de şaptezeci la sută pe vremea cînd eram la liceu. Nouăzeci şi nouă la sută.

Caut să găsesc în sinea mea un semn al acestui procent. Oare cum ar trebui să se simtă?

Doctorul se aşeză pe tăblia mesei continuînd să se uite peste foile cu rezultate.

– Nu ai încercat niciodată să urmezi o facultate, nu-i aşa?

Sînt din nou atent la el.

– Am încercat, dar am renunţat înainte de absolvire. Ideile mele în privinţa educaţiei nu se potriveau cu cele ale profesorilor.

– Înţeleg, spune el.

Probabil se gîndeşte la abandonul meu ca la un eşec.

– Oricum, este limpede că performanţele intelectuale ţi s-au îmbunătăţit spectaculos. O parte din această evoluţie este firească şi este cauzată de experienţa de viaţă. Dar cea mai mare parte este datorată tratamentului cu hormonul K.

– Este un efect secundar pe cinste.

– Nu te ambala. Punctajele de la teste nu pot prezice şi cît de bine te vei descurca în viaţa de zi cu zi.

Privesc în sus într-un moment în care doctorul Hooper nu este atent la mine. Ceva uluitor este pe cale să se petreacă, iar el nu e în stare decît să-mi ofere un truism.

– Aş vrea să mai facem cîteva teste. Poţi veni şi mîine?

 

Tocmai retuşez o hologramă, cînd telefonul începe să sune. Şovăi între telefon şi calculator şi, fără tragere de inimă, aleg telefonul. De regulă, atunci cînd lucrez las apelurile în seama robotului telefonic. De data asta răspund ca să dau un semnal clar lumii că m-am reapucat de lucru. Am pierdut o mulţime de afaceri cît am stat prin spital. Unul din riscurile de a fi freelancer.

Răspund şi spun:

– Greco Holografic, Leon Greco la aparat.

– Salut, Leon. Sînt Jerry.

– Salutare, Jerry, ce mai faci?

În vreme ce vorbesc, continui să privesc imaginea de pe ecranul calculatorului: o pereche de angrenaje elicoidale cuplate. O metaforă ieftină pentru cooperare, dar asta dorea clientul să apară în reclama sa.

– Te-ar tenta să vezi un film diseară? Sue, Tori şi cu mine mergem să vedem Ochii de metal.

Diseară? Nu am cum. Diseară este ultimul spectacol al unei actriţe la Hanning Playhouse.

Suprafeţele dinţilor angrenajelor sînt zgîriate şi au un aspect unsuros. Selectez fiecare suprafaţă cu cursorul şi introduc o serie de parametri care trebuie modificaţi.

– Despre ce este vorba?

– Se numeşte Simplectic. Este un monolog în versuri.

Potrivesc iluminarea astfel încît să elimin cîteva umbre acolo unde se ating dinţii angrenajelor.

– Vreţi să veniţi şi voi? îl întreb pe Jerry.

– E un fel de solilocviu shakespearian?

Prea mult: cu iluminarea astfel potrivită marginile exterioare vor fi prea strălucitoare. Precizez o limită superioară a intensităţii luminii reflectate.

– Nu, e mai degrabă un flux al conştiinţei recitat în patru metrici care alternează, cum ar fi metrul iambic. Toţi criticii sînt de părere că este un adevărat tour de force.

– Nu ştiam că eşti un fan al poeziei.

După ce verific toate specificaţiile, las computerul să recalculeze modelul de interferenţă.

– În mod normal nu sînt, dar spectacolul acesta se anunţă a fi deosebit. Ce părere ai?

– Mulţumesc, dar cred că noi vom merge, totuşi, la film.

– În ordine, vă doresc distracţie plăcută. Poate ne vedem cu toţii săptămîna viitoare.

Ne luăm rămas-bun, închid telefonul şi aştept să apară rezultatul calculelor.

Dintr-odată realizez lucrul care tocmai s-a petrecut. Niciodată nu fusesem în stare, la modul serios, să editez ceva şi simultan să vorbesc la telefon. Dar acum reuşisem să-mi concentrez gîndurile pe ambele acţiuni, în acelaşi timp.