Înjură-mă de mamă, moldovene!

(Apărut în Dilema, nr. 471, 22 - 28 martie 2002, la tema "Faţa locurilor")

Într-o după-amiază de vară, în urmă cu vreo doi (trei?) ani, mă aflam la masa mea de lucru şi scriam ceva. La un moment dat am auzit de-afară un glas sever: "Moldovene! Ce mă-ta-n cur faci, băi, moldovene? Băi, moldovene!" Am înlemnit. În prima clipă am crezut că cineva se căţărase pe bloc, pînă la etajul nouă unde locuiesc, şi mă urmăreşte de la fereastra deschisă, pe mine, moldoveanul care trăieşte de 12 ani în Bucureşti. Am ridicat încet capul de la computer şi am privit cerul. Nimeni. "Băi, moldovene! Moldovene!" - a continuat glasul. M-am apropiat speriat de fereastră şi, cu mare precauţie, am privit în stînga, în dreapta... La două ferestre distanţă, vecinul meu striga furios, cu năduf, altui vecin, aflat jos, în faţa blocului. Cel de jos îl înjura de mamă pe vecinul meu de palier, iar acesta îi răspundea cu o jignire supremă: "Băi, moldovene!". N-am căutat să aflu care a fost motivul conflictului dintre cei doi dîmboviţeni.

Dacă acest schimb de înjurături ar fi avut loc în blocul în care am crescut, situat într-un cartier muncitoresc de la periferia Galaţiului, poate că nici nu l-aş fi auzit, văzîndu-mi mai departe de scris. Am scris şi în casa părinţilor mei din Galaţi, dar în alte vremuri. Scrisul, lectura sau pregătirea examenelor la Politehnică îmi erau întrerupte de huruitul maşinilor care intrau în curtea interioară a Complexului Alimentar. Poziţia blocului nostru, aflat chiar în spatele Complexului, era invidiată de toţi locuitorii cartierului. Nici bine nu se oprea maşina cu brînză de vaci sau cea de carne, că toţi locatarii blocului formau deja o coadă. Ei erau primii la cozile pentru ulei şi zahăr pe cartelă, tacîmuri şi ouă. Fugeam şi eu la coadă, pentru că, oricît de "artist" m-ar fi considerat părinţii mei, eram şi eu o gură de hrănit. În acel timp, consideram Bucureştiul drept centrul Lumii sau mai degrabă locul unde strălucea steaua destinului meu: acolo se aflau revistele la care trimiteam povestirile mele, editurile unde visam să-mi apară cărţile, marii critici literari pe care-i citeam cu veneraţie în publicaţiile de specialitate, acolo se aflau teatrele şi Cinemateca. În naivitatea mea (prostia mea - asta ca să fiu cinstit pînă la capăt) consideram Casa Scînteii drept clădirea în care lucrau cei mai talentaţi şi deştepţi oameni de litere din ţară. Expediţiile mele bucureştene de-o zi, timp în care îi lăsam ceva proze lui Dinu Flămând sau regretatului Radu G. Ţeposu pentru Amfiteatru, reprezentau subiectele poveştilor spuse cu însufleţire prietenilor, părinţilor, rudelor de diferite grade şi colegilor de facultate, care într-o viaţă studenţească cenuşie tolerau cu îngăduinţă astfel de povestiri "exotice". De pe urma unei singure zile petrecute la Bucureşti, în care prindeam un film sau un spectacol de teatru, aveam ce să povestesc în Galaţiul meu vreme de o lună.

Dacă voiajul dura două-trei zile (un festival studenţesc, de exemplu) aveam asigurate alte şase luni de poveşti şi anecdote de Bucureşti.

Timp de doi ani n-am mai alergat la cozile din spatele Complexului Alimentar, pentru că am devenit stagiar la fabrica de rîşniţe şi aspiratoare din Curtea de Argeş. Atracţia Bucureştiului s-a păstrat, deşi cîţiva strungari pe care-i pontam în schimbul de noapte din secţie s-au oferit, văzîndu-mă că nu vorbesc ca moldovenii, să-mi găsească o fată cu zestre în zona Argeşului, să mă însor, şi să rămîn de-al lor. Aveau ţuică bună. Am fost de-al lor, fără să le dau curs ofertei, pînă-n ziua în care poetul Mircea Dinescu a apărut pe micul ecran. Atunci am fugit în Bucureşti şi am început să scriu la gazete, aşa cum visasem în cartierul meu din Galaţi. (Cu această ocazie am descoperit că oamenii de litere care lucraseră pînă atunci în Casa Scînteii nu erau chiar cei mai talentaţi şi deştepţi din ţară.)

Locuiesc de 12 ani în Bucureşti. De două-trei ori pe an dau o fugă la Galaţi, în blocul aşezat în spatele unui complex alimentar pustiu şi dezafectat. Şi de fiecare dată cînd mă întîlnesc cu vreun amic gălăţean sînt întrebat dacă am casă, dacă am maşină, familie, copii, dacă am ajuns mare, măcar un şef de gazetă sau director la ceva, acolo, la Bucureşti. Răspunsurile mele nu sînt pe măsura aşteptărilor. Interlocutorii mei dau din cap, gest care ascunde un gînd crud: mai bine rămîneai fruntaş aici, la noi, decît un "maţe fripte" la Bucureşti. Şi pentru a-mi mai da încă o şansă de a creşte în ochii lor, mă întreabă invariabil: "Şi pe la Bucureşti ce se mai întîmplă?" Ridic din umeri, încercînd să improvizez vreo ispravă de-a lui Băsescu sau a unui VIP dîmboviţean. "Degeaba trăieşti în Bucureşti!" - par a spune înainte de a ne despărţi. Prietenul meu Stejaru, care a rămas în Galaţi, deşi a visat şi el cîndva să trăiască printre cei mai talentaţi oameni ai ţării, îmi povesteşte la telefon concertele şi spectacolele de teatru pe care le-a văzut în expediţiile sale de două-trei zile pe malurile Dîmboviţei. Uneori, îmi cumpără bilet la vreun teatru şi, în ciuda oboselii, nu pot să-i refuz generozitatea: doar e gălăţean de-al meu! Oraşul în care trăiesc acum se întinde zilnic de la Titan, cartierul în care locuiesc, pînă la Pipera, unde se află redacţia în care muncesc.

Nu mă pot întoarce la Galaţi, chiar dacă, în lipsa unei identităţi culturale, oraşul are acum cea mai tare "carte de vizită" a capitalismului românesc: privatizarea SIDEX-ului! Dar nici în Bucureşti nu mă simt bine. Nu mă deranjează stresul şi agitaţia din marele oraş, ci înjurăturile bucureştenilor care mă fac să tresar nostalgic.