(Apărut în Dilema veche, nr. 433, 15-21 iunie, 2001)

Întotdeauna în epoca modernă a existat un model economic-cultural-comportamental care iradia peste tot în lumea Europei civilizate (şi nu numai!). În secolul al XIX-lea s-a impus mai mult decît altele modelul francez, al cărui prestigiu îl depăşea pe cel german sau englez. S-a impus peste tot de la revoluţia din 1789 şi, apoi, de la cea din 1848, prin forţa modelului politic şi cultural, economic. Era modelul erei liberaliste care a avut mare forţă de penetrare. La noi, cu siguranţă modelul francez a avut cîştig de cauză. De la paşoptişti încoace (paşoptiştii s-au şi format intelectual în Franţa revoluţionară şi liberalistă) şi aceştia s-au străduit să-l implanteze în ţările române. Şi au izbutit cel puţin la scara de sus a civilizaţiei, în sfera legislativă, a învăţămîntului, a organizării administrative, în moravuri şi îmbrăcăminte. Sigur că acest model apusean (îndeobşte francez) n-a putut rodi în structurile socio-economice, mai ales în lumea satului unde, deşi reprezenta 80-90% din populaţie, disparitatea scandaloasă în domeniul proprietăţii agrare continua să domine, iar moravurile, în această lume profundă, repet, zdrobitor majoritară, rămăseseră ca în vechime. Aici, tocmai aici, modelul adaptat nu putuse să se impună. Maiorescu, în 1868, contemplînd fenomenul, lansase fericita formulă a formelor fără fond. Marele critic emitea înainte de o judecată de valoare, una - amară - de realitate. Şi, totuşi, modelul adoptat (impus de altfel, de necesităţi sociologice incontestabile) a fost util, contribuind enorm la progresul civilizatoriu al ţării, mai tîrziu chiar junimiştii apărînd cuceririle sale, de pildă Constituţia din 1866 şi structurile învăţămîntului modern. Modelul francez "importat", cum tot l-au criticat vehement adepţii tradiţionalismului autohtonist osificat, a dat roade şi intrarea noastră în Europa, finalmente, a triumfat. Iniţiatorii paşoptişti, oamenii începutului de drum, moderni şi modernizatori, au avut dreptate. Ei n-au crezut necesar să inventeze, pentru modernizarea noastră, un model anume pentru buna raţiune că modelul era deja inventat, adoptîndu-l curajos şi, repet, sociologic necesar. E tocmai ceea ce au demonstrat ireproşabil, în anii douăzeci ai secolului pe care l-am încheiat, Lovinescu şi Zeletin, în cărţile lor capitale, Istoria civilizaţiei române moderne şi, respectiv, Burghezia română.

Azi, de cîteva decenii bune, pare a se fi impus modelul american. Forţa sa de iradiere a pătruns, destul de puternic, şi în ţările Europei de apus. Negreşit, la aceasta a contribuit şi contribuie enorm comunitatea regimului economico-politic liberalist. Desigur, ţările Europei de răsărit, în frunte cu fosta U.R.S.S., cu modelul lor economico-politic socialist, adică totalitar, a fost, pînă în 1989, imun la penetraţia modelului american. Dar, din 1990, încoace, tendinţele sale fireşti de expansiune au pătruns masiv şi în această zonă de est a Europei. Nu e aici locul să detaliez modalitatea şi proporţia expansiunii modelului american în aceste ţări reintrate în lumina civilizaţiei. Să notez, mai întîi, fenomenul rezistenţei efectiv organizate a ţărilor Europei de apus faţă de americanizarea socotită un pericol efectiv. Nu e vorba, desigur, de teama pătrunderii modelului economic al liberalismului capitalist american şi nici de cel politic. Aici, repet, funcţionează acelaşi model, încît nu se pune chestiunea concurenţei. Nu e însă mai puţin adevărat că structurile comunităţii Uniunii Europene sînt, cu deosebire, atente ca nu cumva capitalul american să nu-i cucerească piaţa economică, pătrunzînd aici. Bătălia e, pe acest plan, continuă şi agresivă, Uniunea Europeană găsind mijloace de apărare. Că, într-un domeniu sau altul, se mai înregistrează pătrunderea capitalului american, e adevărat. Dar, în general, aici vigilenţa e activă şi prevenitoare. Nu trebuie, desigur, ignorat fenomenul numit al mondializării şi al globalizării. Acesta este, incontestabil, o stare de fapt reală şi, probabil, inevitabilă. Dar, cu siguranţă, această stare de fapt e abia la începuturile ei şi cine ştie ce forme reale va căpăta la momentul potrivit. Deocamdată, se înregistrează, în lume, oricînd se organizează conferinţe care ar lua în discuţie aspecte ale mondializării şi ale globalizării, ample manifestaţii de protest. Lumea este, acum, în fazele de început ale proiectului, mult neliniştită şi activ potrivnică. E, fără îndoială, o reacţie de apărare. Dar cine ştie dacă mondializarea nu e un fenomen sociologic şi economic inevitabil. Şi, cine nu ştie, în proiectele mondializării, forţa modelului american ocupă poziţii prioritare. Deocamdată, şi la nivelul structurilor Uniunii Europene, sînt evidente reacţiile de neaderare şi de apărare. Însă, deocamdată aici, în Uniunea Europeană, sînt, pe primul plan, disensiunile interioare. Proiectele unificării politice ale Uniunii Europene şi ale monedei unice (euro) sînt obiect de controversă, între varianta Schroeder (care preconizează o Europă apuseană unificată şi organizată după modelul landurilor Germaniei Federale) şi cea a lui Lionel Jospin, care propune o unificare federală mai laxă, cu Constituţie unificată, e o deosebire foarte importantă, iar ideea monedei unice creează încă împotriviri serioase. În dispută e şi limba care va fi dominantă în viitoarele structuri ale Uniunii Europene, opţiunile cele mai importante mergînd spre egalitatea de tratament a tuturor ţărilor comunitare. Indiferent cînd şi cum se vor soluţiona aceste divergenţe acute şi deloc minore, e probabil că Uniunea Europeană unificată şi unificatoare îşi va păstra independenţa culturală, fiecare ţară conservîndu-şi cultura proprie şi venind cu aportul ei specific în ansamblul ce se va crea. Deocamdată, toate aceste ţări comunitare sînt perfect îngrijorate de pătrunderea limbii engleze (în forma ei americanizată), cu toate modalităţile ei în obiceiuri şi moravuri, cu cultura americanizată standard, de la filme, la restaurantele McDonald's. Şi se duce o efectivă bătălie împotriva lor, apărîndu-se propriile valori.

Fenomenul americanizării a pătruns, firesc, şi la noi. Unii, autohtonişti revitalizaţi, protestează, socotindu-l ca un pericol la adresa specificităţii naţionale. Nu aceste reacţii retrograd autohtoniste trebuie să ne îngrijoreze. Ele sînt o continuare a stărilor de spirit neaoşiste, prelungiri din interbelic şi din deceniile comuniste. Îngrijorarea - reală - vine din altă parte. Şi ea este întristătoare cu totul. De fapt, la noi se constată că lucrurile, pe plan socio-economic, înainte de toate, sînt atît de vitrege încît pun efectiv în pericol şi integrarea în structurile europene şi atlantice şi cele ale americanizării. Sîntem, în România, din păcate, mult retardaţi, încît ne aflăm cu totul departe de pericolul americanizării şi globalizării de care se tem, cu dreptate, cei din apusul Europei. Făcînd abstracţie, o clipă, de realitatea oraşului industrial şi aceasta, din păcate, înapoiată, ceea ce ne trage în jos, grav şi periculos, este situaţia din agricultură. Să amintesc mai întîi că şi azi locuieşte la sate încă 45% din populaţia ţării. Iar 35,5% din populaţia activă a ţării e ocupată cu agricultura. Să adaug imediat că acest indicator este, azi, în lume, esenţial pentru evaluarea gradului de civilizaţie al unei ţări. În S.U.A. (care, slavă Domnului, are o producţie agricolă extraordinară), în agricultură este ocupată numai 3% din populaţia activă. Iar în ţările Uniunii Europene numai între 5-8% din populaţia activă este ocupată în agricultură. Astfel de procentaje aflăm şi la unele ţări vecine foste socialiste. Dar, în plus, atîrnă catastrofal şi dimensiunea proprietăţii agricole. Astăzi, din păcate, suprafaţa medie a proprietăţilor agricole este de 2,5 ha. Şi e lucrată primitiv, cu vaci şi cai, ţăranii neavînd tractoare şi alte maşini agricole. Or, încă în 1940, Virgil Madgearu, în celebra sa carte Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, aprecia că o gospodărie de 3 ha nu poate trăi independent, fiind nevoită, pentru a supravieţui, să apeleze la venituri anexe sau să vîndă din substanţa exploatării. Iar, azi, repet, media suprafeţei unei gospodării este - îngrozitor - de numai 2,5 ha. Această îngrijorătoare structură a suprafeţei agricole arabile în România este rezultatul legii împroprietăririi din 1990 şi, de ce aş ascunde, a prea rapidei desfiinţări a cooperativelor agricole, în timp ce ungurii şi cehii le-au menţinut, desigur sub forma cooperaţiei unor proprietari de pămînt. Şi cît s-a părăduit, la noi, iresponsabil, prin desfiinţarea acelor cooperative agricole, de la instalaţiile de irigat, la atelaje, grădini de zarzavat, fineţe, aşezăminte zootehnice! Dar, în ciuda acestei realităţi împovărătoare, viaţa ţărănească nu mai păstrează, în ciuda iluziilor autohtoniştilor, nimic din civilizaţia ei de altădată. Practic, România, se află, în domeniul agriculturii - are dreptate prietenul meu Mircea Iorgulescu - încă în plin secol al XIX-lea. Şi cu o astfel de stare de fapt (un handicap cine ştie cînd şi cum recuperabil) ne punem, spăimoşi, problema pericolului americanizării structurilor româneşti! Să recunoaştem oneşti că sîntem la distanţe astrale de acest pericol, care nu are cum şi de ce să ne ameninţe. Din păcate, au pătruns şi la noi aspectele de suprafaţă ale acestui fenomen, care e drept să ne îngrijoreze foarte. A pătruns moda filmelor proaste, serial fabricate, golite de artă, aglomerate cu crime, violenţe şi vulgaritate cu totul scandaloasă. Şi talk-shourile nesfîrşite, cu competenţe omnisciente, joase spectacole de varietăţi şi seriale efectiv dăunătoare şi, mai presus de toate, a molimei dependenţei totale de televiziune, consumatoare vorace a timpului de lectură. Împotriva acestei invazii de americanizare trebuie să veghem, apărîndu-ne. Asta dacă, acum, se mai poate lupta cu succes împotriva acestui flagel care a cuprins nesăţios, în raza sa de acţiune, totul şi toate. Mi-e teamă tare că ne-am trezit, pentru acest nobil scop, prea tîrziu. Chiar chemarea efectiv provocatoare a Tîrgului de Carte de la Bucureşti din anul acesta: "Înapoi la lectură". Mai putem oare spera, acum, în 2001, cînd americanizarea de suprafaţă (formele ei frivol periculoase) ne-au împresurat copleşitor, că lumea (cu deosebire tineretul studios măcar) se va reîntoarce spre lectură? Am toate motivele să mă îndoiesc.