(Apărut în Dilema, nr. 512, 17 ianuarie 2003)

Antologică fu, acum cîţiva ani, o frază rostită de Răducioiu, care, îndemnat să cugete cu voce tare un mesaj către cei care-l iubesc şi-l admiră, a zîmbit cu modestie, aproape feciorelnic, şi s-a-ntrebat retoric: "Ce-aş putea io să le spun acestor idoli ai mei?". La vremea aceea, Răducioiu trăia deja de cîteva luni în Italia, drept care prinsese un accent mediteranean pe care slova scrisă nu-l poate reda.

Cum care Răducioiu!? Fotbalistul, fireşte, că doar n-o fi apărut vreun academician cu numele ăsta şi, din nebăgare de seamă, ne-a scăpat nouă! Răducioiu - un nume din galeria marilor Piţurcă, Ţîră, Goanţă şi cu Gheară - cel mai bun atac din ţară, Teleşpan, Gică, Rodion şi-atîţia alţii.

Dar pleiada lor, vai!, păleşte, de la o vreme, în faţa impresionantei liste de personalităţi din domeniul atît de tradiţionalist intitulat show-biz. Aici, cultura subsemnatului este subţire rău, încît nu voi risca să furnizez nume, de teamă să nu le ratez pe cele mai importante. Oricum, România mileniului trei este de neconceput fără Garcea, Gina Pistol şi Chiftelele Fierbinţi. Ultimul nume s-ar putea să nu fi apărut încă, dar e numai o chestiune de timp (dacă nu cumva de tîmp).

Dacă, la cele de mai sus, ne apucăm să adăugăm cîteva nume de oameni politici, salata e gata. O salată orientală, fireşte, cu un gust greu de definit şi cu aspectul de déjà mangée.

Bun. Ăştia sînt idolii zilei, cu ei defilăm, la ei ne rîdem şi ne emoţionăm, cu tine rîd, cu tine plîng, scriu versuri pe nisip cu tine . Întrebarea - acum ca şi altădată, ca întotdeauna - este: Ce desprindem noi de aici? Noi de aici desprindem că: 1. românul are nevoie de idoli; 2. idolul e atuncea cînd te uiţi la el, oftezi şi-ţi zici:

"Doamne, de ce nu pot avea eu aşa nişte buze (picioare, sîni, muşchi, voce, ţoale, maşină, vilă, bani, baftă - după caz)?"; 3. idolatrizarea este un caz interesant de încălcare a Decalogului, mai exact a poruncii "Să nu-ţi faci chip cioplit", căci, pe de o parte, idolii zilei, cu rare excepţii, chiar par să fie făcuţi din daltă şi ciocan (deşi unii par cam neciopliţi), iar pe de altă parte reproduc în bună măsură chipul nostru interior. Dacă e adevărat că fiecare popor are conducătorii pe care-i merită, la fel de sigur e că orice mulţime cultivă idolii care corespund aspiraţiilor sale.

Şi, mă rog, cum ar trebui să fie ca să fie altfel? Ia imaginaţi-vă puţin cîteva scene suprarealiste. Soţul butonează plictisit telecomanda, cînd, brusc, îi ies ochii din cap şi ţipă spre nevasta aflată în bucătărie, la oale: "Fă! Vino repede că dau ăştia un interviu cu Solomon Marcus!!". Care Solomon Marcus, care ăştia!? Sau: un grup masiv de adolescenţi se îndreaptă spre Polivalentă, unde urmează să cînte Mariana Nicolesco. Tinerii sînt veseli, scandează numele artistei şi vorbesc fără să-şi dea rînd despre influenţa calvinismului asupra artei contrapunctului. Ori: Stadionul Naţional, plin ochi, freamătă în aşteptarea momentului în care pe scena din mijlocul gazonului va urca echipa română a olimpicilor la Matematică. Pe mari pancarte se poate citi: "Legiunea Granata salută derivata!", "Cîinii roşii iubesc integralele nedefinite!" şi "Piţurcă, Piţurcă, Pitagora te-ncurcă!".

Vă-ntreb: asta ne trebuie nouă? Ni s-ar potrivi nouă asta? Ne-ar veni, ne-ar defini, ne-ar conveni?

Hai s-o lăsăm aşa cum e, că e bine. Am intrat în 2003, cu puţin noroc ieşim în primăvară, dacă ne dau nişte bani în plus la salariu - marfă! Apropo, nu ştiţi cu cine a făcut revelionul Anda Adam?