Fragment din romanul cu același titlu, în traducerea Adrianei Bădescu, carte recent apărută la Editura Litera, ultima parte a trilogiei din care mai fac parte romanele Schiță și Tranziție. Mai multe aici.

  

Bărbatul care stătea lîngă mine în avion era atît de înalt, încît nu încăpea în scaun. Coatele îi tot ieșeau în afara rezemătoarelor, iar genunchii îi erau lipiți de scaunul din față, astfel că de cîte ori se mișca, persoana de acolo se întorcea și‑i arunca priviri iritate. Omul s‑a răsucit, încercînd să‑și încrucișeze și să‑și descrucișeze picioarele, și l‑a lovit fără să vrea pe cel de alături.

– Scuze, a spus el.

A rămas nemișcat vreme de cîteva minute, respirînd adînc pe nas, cu mîinile încleștate în poală, dar în scurt timp a început să se agite și a încercat să‑și schimbe din nou poziția picioarelor; drept urmare, toate cele trei scaune din față s‑au zgîlțîit înainte și‑napoi. Pînă la urmă, l‑am întrebat dacă vrea să facem schimb de locuri, dat fiind că al meu era la culoar, și a acceptat entuziast, de parcă i‑aș fi oferit o oportunitate de afaceri.

– De obicei călătoresc la clasa business, mi‑a explicat în timp ce treceam unul în locul celuilalt. Acolo ai considerabil mai mult spațiu pentru picioare. S‑a întins ocupînd o parte de culoar și, rezemîndu‑și ușurat capul de spătarul scaunului, mi‑a spus: Vă mulțumesc foarte mult.

Avionul a început să ruleze încet pe pistă. Vecinul meu a oftat mulțumit și a părut să adoarmă instantaneu. O însoțitoare de zbor s‑a apropiat și s‑a oprit în dreptul picioarelor lui.

– Domnule! i s‑a adresat. Domnule?

El s‑a trezit tresărind și s‑a retras cu greu în spațiul îngust pentru ca ea să poată trece. Avionul s‑a oprit vreme de cîteva minute, apoi a zvîcnit înainte și s‑a oprit din nou. Prin geam se vedea în față un șir de aeronave care‑și așteptau rîndul. Vecinul meu a reînceput să moțăie, și în scurt timp picioarele lui s‑au întins din nou de‑a latul culoarului. Însoțitoarea de zbor s‑a întors.

– Domnule? Culoarul trebuie să fie liber, pentru decolare.

El s‑a ridicat mai bine în scaun.

– Scuze, a spus.

Cînd femeia s‑a îndepărtat, am văzut cum capul îi aluneca iar în piept. Afară, peisajul cenușiu era acoperit de pîclă, lăsînd impresia că se contopea cu cerul înnorat, în benzi orizontale cu o variație atît de subtilă a tonurilor, încît aproape că aducea cu marea. Pe scaunele din față, o femeie și un bărbat vorbeau. „E atît de trist“, a spus ea, primind drept răspuns doar un mormăit. „E foarte trist“, a repetat femeia. S‑a auzit un răpăit de pași pe culoarul mochetat, iar însoțitoarea de zbor și‑a făcut din nou apariția. A pus o mînă pe umărul vecinului meu și l‑a scuturat ușor.

– Mă tem că va trebui să vă rog să nu vă mai țineți picioarele în drum.

– Îmi pare rău, a zis el. Mi‑e greu să stau treaz.

– Mă văd nevoită să vă rog s‑o faceți, a insistat însoțitoarea de zbor.

– Noaptea trecută nu am dormit deloc.

– Mă tem că asta nu este problema mea. Îi puneți pe ceilalți pasageri în pericol dacă blocați culoarul.

Bărbatul și‑a frecat obrajii și și‑a schimbat poziția în scaun. Și‑a scos telefonul din buzunar, s‑a uitat la ecran și l‑a pus la loc. Însoțitoarea de zbor a așteptat, privindu‑l atent. În cele din urmă, parcă mulțumită de atitudinea lui supusă, a plecat. El a scuturat din cap și a schițat un gest mimînd imposibilitatea de a înțelege, către un public nevăzut. Era trecut de patruzeci de ani, avea un chip deopotrivă arătos și banal, iar hainele ce‑i îmbrăcau trupul înalt aveau neutralitatea curată și îngrijită a ținutei de weekend tipice pentru un om de afaceri. Purta la încheietura mîinii un ceas din argint masiv și în picioare pantofi din piele care păreau noi; emana un aer de masculinitate anonimă efemeră, ca un soldat în uniformă. Între timp, avionul înaintase în șir și acum vira într‑un arc de cerc larg spre zona de decolare. Pîcla se transformase în ploaie și stropii se scurgeau pe geam. Bărbatul privea afară, la pista udă, cu o expresie extenuată. Zgomotul motoarelor creștea în jurul nostru; în cele din urmă, avionul s‑a urnit, apoi s‑a ridicat înclinîndu‑se și zgîlțîindu‑se prin straturile de nori groși, vătuiți. O vreme, rețeaua de un verde șters a cîmpurilor de sub noi, cu casele ca niște cărămizi și pîlcurile de copaci înghesuiți, a continuat să se ițească prin spărturile sporadice din stratul cenușiu, înainte ca acesta să se închidă deasupra lor. Bărbatul a oftat din nou, adînc, și după cîteva minute a adormit iar, cu capul căzîndu‑i în piept. Luminile din plafon s‑au aprins și a început forfota. Nu peste mult timp, însoțitoarea de zbor a ajuns în dreptul scaunelor noastre și a constatat că bărbatul adormit își întinsese picioarele pe culoar.

– Domnule? Mă scuzați! Domnule!

El și‑a înălțat capul și s‑a uitat în jur năuc. Cînd a văzut‑o pe însoțitoarea de zbor stînd lîngă căruciorul de servit, și‑a retras picioarele încet și cu efort ca să‑i facă loc. Femeia l‑a privit cu buzele pungite și sprîncenele ridicate.

– Vă mulțumesc, i‑a spus cu un sarcasm abia disimulat.

– Nu e vina mea, a replicat el.

Ochii ei fardați s‑au oprit o clipă asupra lui, cu o expresie rece.

– Încerc doar să‑mi fac treaba, a declarat ea.

– Îmi dau seama. Dar nu e vina mea că rîndurile de scaune sînt atît de apropiate între ele.

A urmat o pauză în cursul căreia cei doi s‑au privit reciproc.

– Va trebui să discutați această problemă cu compania aeriană, a spus ea apoi.

– O discut cu dumneavoastră.

Însoțitoarea de zbor și‑a încrucișat brațele la piept și a ridicat bărbia.

– În general călătoresc la clasa business, a adăugat bărbatul, așa că de obicei nu am nici o problemă.

– Pe această rută nu oferim locuri la clasa business. Dar există multe alte companii aeriene care o fac.

– Deci dumneavoastră îmi sugerați să călătoresc cu o altă companie.

– Exact.

– Superb! Mulțumesc foarte mult, a zis el.

Și a scos un soi de rîs scurt, acid, cînd ea s‑a îndepărtat. O vreme a continuat să zîmbească stingher, așa cum ar fi făcut cineva care ar fi pășit din greșeală pe scena unui spectacol, apoi, aparent pentru a‑și masca sentimentul de vulnerabilitate, s‑a întors spre mine și m‑a întrebat de ce călătoream spre Europa.

I‑am răspuns că sînt scriitoare și că mă duceam să țin o prelegere la un festival literar. Imediat, pe chipul lui s‑a așternut o expresie de interes politicos.

– Soției mele îi place mult să citească. E înscrisă într‑un club de lectură. După un moment de tăcere, m‑a întrebat: Și ce anume scrieți?

Am spus că mi‑e greu să explic, iar el a încuviințat. A bătut darabana cu degetele pe propria‑i coapsă în vreme ce marca un ritm sacadat cu pantofii pe podeaua mochetată. Și‑a scuturat capul dintr‑o parte în alta și și‑a trecut degetele prin păr, masîndu‑și viguros scalpul.

– Dacă nu vorbesc, risc să adorm din nou.

O spusese pe un ton pragmatic, de parcă era obișnuit să rezolve probleme cu prețul propriilor sentimente, dar cînd am întors privirea spre el am văzut cu surprindere pe fața lui o expresie rugătoare. Avea ochii înroșiți pe margini, cu albul îngălbenit, iar părul tuns cuminte i se zburlise acolo unde îl frecase.

– Se pare că reduc nivelul de oxigen în avion înainte de decolare pentru ca pasagerii să devină somnolenți, mi‑a spus, așa că n‑ar trebui să se plîngă atunci cînd oamenii chiar adorm. Am un prieten care e pilot, el mi‑a povestit asta.

Ciudat în privința acestui prieten era faptul că, în ciuda profesiei lui, era un susținător fanatic al protejării mediului. Conducea o mașinuță electrică și casa lui era alimentată exclusiv cu energie solară și eoliană.

– Cînd vine la noi la masă, în timp ce noi, ceilalți, sîntem chercheliți, el își face veacul lîngă coșurile de gunoi, sortînd ambalajele de la mîncare și sticlele goale. Pentru el, vacanța înseamnă să‑și care singur toate catrafusele pe vreo coastă muntoasă din Țara Galilor și să stea în cort pe ploaie vreme de două săptămîni, vorbind cu oile.

Și totuși, același individ își punea cu regularitate uniforma și urca la manșa unei dihănii de avion de cincizeci de tone ca să ducă un grup de petrecăreți gata afumați pînă în Insulele Canare. Nici nu puteai găsi o rută de zbor mai proastă, și totuși prietenul lui o parcurgea de ani întregi. Lucra pentru o companie aeriană ieftină, care făcea cele mai drastice economii, și, după toate aparențele, pasagerii ei se purtau ca animalele de la grădina zoologică. Îi ducea acolo albi și‑i lua înapoi tuciurii, și, cu toate că avea un salariu mai mic decît toți prietenii lui, își dona jumătate din bani în scopuri caritabile.

– Chestia e, a adăugat vecinul meu de scaun cu un aer perplex, că e un tip chiar de treabă. Îl știu de ani buni și, cu cît situația e mai grea, cu atît mai amabil este. Mi‑a povestit odată că există în cockpit un ecran pe care pot urmări tot ce se întîmplă în avion. Și zicea că la început nici nu se putea uita, fiindcă i se părea foarte deprimant să vadă cum se comportau oamenii aceia. Dar după un timp căpătase un fel de obsesie și se uitase la sute de ore de asemenea înregistrări. E cam ca meditația, mi‑a explicat el. Totuși, eu n‑aș suporta să lucrez într‑o asemenea lume. Primul lucru pe care l‑am făcut cînd m‑am pensionat a fost să‑mi rup cardul de pasager fidel. Și jur că n‑aș mai pune mîna vreodată pe așa ceva.

I‑am spus că mi se părea prea tînăr ca să se fi pensionat.

– Aveam pe ecranul computerului un tabel pe care‑l botezasem „Libertate“, mi‑a mărturisit el cu un zîmbet pieziș. Erau de fapt niște coloane cu cifre care trebuiau să ajungă la un total anume, moment în care puteam să ies la pensie.

Fusese directorul unei companii de management global, o funcție care implica deplasări frecvente. Spre exemplu, nu rareori i se întîmpla să călătorească în Asia, America de Nord și Australia – toate în decurs de numai două săptămîni. O dată zburase în Africa de Sud pentru o ședință și se întorsese imediat ce aceasta luase sfîrșit. De mai multe ori calcula împreună cu soția lui unde era jumătatea drumului între locurile în care se găseau la un moment dat și se întîlneau acolo pentru o vacanță. O dată, cînd sucursala austral‑asiatică a companiei intrase în faliment, iar el fusese nevoit să rămînă acolo pînă la finalizarea procedurilor, nu‑și mai văzuse copiii vreme de trei luni. Începuse să muncească la vîrsta de optsprezece ani, iar acum avea patruzeci și șase, și spera să fie destul de sănătos pentru a trăi fără să muncească tot atît cît trăise muncind. Avea în Cotswolds o casă în care abia dacă punea piciorul și un garaj plin cu biciclete, schiuri și echipamente sportive pe care nu avusese niciodată vreme să le folosească; avea rude și prieteni cărora în ultimii douăzeci de ani aproape că nu le spusese niciodată mai mult de „salut“ și „la revedere“, dat fiind că de obicei ori pleca undeva și trebuia să se pregătească ducîndu‑se la culcare devreme, ori se întorcea de undeva extenuat. Citise undeva despre un tip medieval de pedeapsă care presupunea încarcerarea prizonierului într‑un spațiu special construit, astfel încît să‑l împiedice să‑și întindă complet membrele în orice direcție, și cu toate că simplul gînd la așa ceva fusese suficient pentru a‑i stîrni sudori reci, metoda întruchipa destul de bine felul în care trăise el pînă acum.

L‑am întrebat dacă ieșirea din închisoarea aceea se ridicase la nivelul sugerat de titlul tabelului.

– E interesantă întrebarea. Am constatat că, de cînd am renunțat la muncă, intru mereu în conflicte cu alte persoane. Soția și copiii se plîng că acum stau acasă tot timpul și că încerc să‑i controlez. N‑au spus propriu‑zis că visează ca lucrurile să revină la starea anterioară, dar știu că asta gîndesc.

Nici nu‑i venea să creadă, de pildă, cît de tîrziu dormeau dimineața. În toți anii aceia în care pleca de acasă înainte de ivirea zorilor, gîndul la trupurile lor adormite în întuneric îi dăduse deseori senzația că avea un rost, că era protector. Dacă și‑ar fi dat seama cît de leneși erau de fapt, probabil că și‑ar fi schimbat părerea. Uneori trebuia să aștepte pînă la ora prînzului ca ei să se trezească: începea să intre în camerele lor și să tragă perdelele, așa cum făcea tatăl lui în fiecare dimineață cînd era el copil, și era uimit de ostilitatea pe care le‑o stîrnea acest lucru. Încercase să le structureze orele de masă – mîncau, așa cum descoperise, feluri diferite, la ore diferite – și să instituie un program de exerciții fizice, iar acum se străduia din greu să se convingă de faptul că revolta virulentă pe care o iscaseră măsurile lui era o dovadă a necesității lor.

– Petrec mult timp vorbind cu menajera, mi‑a spus. Vine la ora opt. Zice că ea se confruntă de mulți ani cu problemele astea.

Îmi povestea totul cu un aer de confidențialitate stînjenită, care sugera clar că vorbea nu pentru a stîrni consternare, ci mai degrabă pentru a întreține atmosfera. Un surîs critic îi juca pe buze, dezvăluind un șir de dinți albi și puternici. Devenise mai animat pe măsură ce mi se destăinuise, iar atitudinea lui disperată, cu priviri furibunde, lăsase loc expresiei joviale de raconteur. Aveam impresia că erau lucruri pe care le mai spusese și înainte și pe care îi plăcea să le repete, de parcă abia ce‑ar fi descoperit forța și plăcerea oferite de retrăirea respectivelor evenimente după ce le fusese îndepărtat veninul. Abilitatea, mi‑am dat seama, consta în a rămîne suficient de aproape de ceea ce părea a fi adevărul, fără a permite ca sentimentele în privința lui să‑și redobîndească puterea asupra ta.

L‑am întrebat cum se făcea că, în ciuda acelui angajament luat față de sine însuși, urcase iar la bordul unui avion.

A zîmbit iar, oarecum rușinat, și și‑a trecut degetele prin părul castaniu.

– Fiica mea cîntă la un festival muzical organizat acolo. E instrumentistă în orchestra școlii. La… hm… oboi.