Daniel Oltean a fost cunoscut pînă în 2018 mai mult în mediul justiţiei mureşene decît în cel al teatrului. Cîştigarea Premiului UNITER pentru Cea mai bună piesă de teatru românească cu textul 50 de secunde şi montarea acestuia la Teatrul Naţional Bucureşti l-a adus pe proaspătul dramaturg în atenţia breslei teatrale din toată ţara. Reuşita lui e cu atît mai mare cu cît a spart lungul şir al textelor premiate de către UNITER care nu s-au concretizat în nici un proiect scenic.

Daniel Oltean s-a născut la Tîrgu Mureş, este absolvent de drept și filosofie (Universitatea „Babeș-Bolyai“, Cluj-Napoca), dar și de teatrologie și scriere dramatică (Universitatea de Arte din Târgu Mureș). În prezent este procuror DIICOT la Târgu Mureș, după ce a lucrat mult timp ca procuror criminalist. Experienţa i-a inspirat conflictul şi personajele piesei 50 de secunde, în care se prezintă un caz de matricid şi ancheta aferentă. Regia spectacolului îi aparține lui Eugen Gyemant, iar din distribuție fac parte actorii Alexandru Voicu, Lucian Iftime și Diana Dumbravă.

O discuţie lejeră şi pe îndelete cu Daniel Oltean mi-a lămurit afinităţile sale pentru literatură şi teatru şi m-a făcut să înţeleg mai bine felul în care literele se întrepătrund cu dreptul, realitatea cu scena şi cum un procuror poate deveni renumit pentru o anchetă pe care o coordonează exclusiv cu ajutorul cuvintelor, a didascaliilor şi a emoţiilor.

În literatură se sfidează destul de frecvent cronologiile, dar în acest caz ar fi bine să stabilim cînd a început pasiunea dvs. pentru literatură.

Cred că a început de la Poveștile nemuritoare, dar atunci nu realizam că e neapărat vorba de literatură. Părinții mei, ca să mă determine să citesc și ca să mă lase la joacă afară, seara, mă obligau să citesc cel puțin o poveste pe care urma apoi să le-o povestesc în rezumat. Asta a fost la început, pentru că după ce-am început să le citesc, mi-au plăcut atît de mult încît era foarte greu să mă mai scoată din casă.

Mama dvs. fiind profesoară de română.

Exact. Ai mei au o bibliotecă destul de mare. Aveau cărți rare, atît ale unor autori străini, cît și ale unor autori români care deveniseră indezirabili la acea vreme. Au urmat apoi romanele de capă și spadă și de aventuri. Pe urmă, romanele polițiste. Tata avea vreo trei rafturi cu astfel de cărți, pe care le citeam și de 2-3 or dacă îmi plăceau foarte mult. Pe lîngă asta, mergeam la bibliotecă, mai întîi la Biblioteca Copiilor, și veneam încărcat cu toate cărțile pe care le puteam lua odată, și le terminam în cele două săptămîni, conform termenului. Apoi, în liceu, am început să citesc și romane mai „serioase“, dar brusc a venit Revoluția, cînd aveam 16 ani, și a urmat o invazie de cărți, dar și de presă. Erau cozi imense la ziare, la care stăteam, și pe care le citeam. Tot atunci au apărut și autorii pe care nu îi găsisem nicăieri: Cioran și Eliade, de exemplu. Atunci l-am citit și pe Cioran, cam tot ce-a apărut, începînd cu Pe culmile disperării.

„Am nimerit, ca profesori de română, numai dezastre“

Care a fost prima carte care v-a marcat cu adevărat și care a rămas ca un reper în prima dvs. etapă ca cititor și, eventual, scriitor?

Eram prin clasa a XI-a sau a XII-a. Am văzut spectacolul Neînțelegerea de Albert Camus la Teatrul Național din Tîrgu Mureș și m-a impresionat puternic atît textul, cît și spectacolul, și mi-am amintit că în biblioteca alor mei era o carte pe a cărei cotor era o dungă albă și una neagră. Vedeam mereu cartea și nu scria pe cotor autorul, dar nu o citisem, deși mă făcuse curios. Era vorba de un jurnal de idei și de creație a lui Camus, fără o cronologie a textelor. Am scos cartea din bibliotecă și am început s-o citesc. Avea și scene de dragoste pe care, paradoxal, le trata foarte duios și tăios în același timp, dar el făcea și numeroase trimiteri la alți autori. De-acolo am început să-l citesc pe Dostoievski și pe alți scriitori. Cred că de-asta e o carte importantă pentru mine și m-a făcut să mă îndrăgostesc de felul de a scrie literatură a unui existențialist. În aceeași perioadă am citit și romanele și eseurile lui Camus, după care au urmat piesele sale. Referitor la Dostoievski, prima carte pe care o citisem, Crimă și pedeapsă, nu am înțeles-o foarte bine la acea vîrstă, dar la a doua lectură, în perioada facultății, unde mă situam eu în materie de interese era mai degrabă zona morală. Atunci am rămas foarte impresionat, iar după cîțiva ani, la a treia lectură, aveam și perspectiva procurorului și a anchetelor, și m-am îndepărtat puțin de interpretarea mistică, religioasă.

Să reconstituim sumar traseul dvs. biografic. Ce specializare ați terminat la liceu? Filologie?

Am făcut Mate-Fizică. Și mărturisesc că am avut ghinion pînă am terminat liceul în sensul că am nimerit ca profesori de română numai dezastre, începînd de la învățătoare, care era agramată.

Cum de-ați ajuns la această specializare și nu ați dat la Filologie?

Eu am intrat înainte de ’90, și atunci cel mai bine era să fii inginer. M-au orientat ai mei. Cel mai bine era să faci Politehnica, fiindcă erau multe întreprinderi, fiindcă ingineria era o meserie de viitor și era mai bine plătită, de regulă, decît cea de profesor sau de actor. Dar, cine știe, dacă aș fi avut în clasele 5-8 sau în liceu un profesor de română care să mă convingă că ar trebui să merg la Filologie, poate că m-aș fi dus, dar n-am avut cu cine. Referitor la profesoarele mele de română, acestea fuseseră aduse din afară, făcuseră ceva școală rapidă și deveniseră profesoare de română peste noapte. Securitatea își introducea astfel de oameni în învățămînt și acolo aveau un om pe care se puteau baza oricînd, pentru că aceștia erau clar informatori, și puteau fi controlați. Eu m-am descurcat pentru că aveam o bibliotecă acasă și aveam o pasiune, dar era foarte trist și vedeam cum colegii mei, dintre care mulți n-au fost interesați de literatură, au rămas pe dinafară. Dar mi-a folosit matematica. Eram la Drept cînd mi-am dat seama cît e de importantă. Și acuma cred că e foarte bine pentru oricine să învețe matematică pentru că te structurează și te învață să gîndești logic.

„Te îndrăgostești mai mult de cărțile care au legătură cu tine“

Literatura nu te învață asta?

Depinde ce literatură citești. Dacă literatura de transformă într-un visător continuu s-ar putea să nu mai fii cu picioarele pe pămînt. Cred că din acest punct de vedere, literatura are altceva față de matematică.

Care ar fi funcția ei supremă? Sau finalitatea.

Cred că primul lucru important e că îți multiplică cumva viața fiindcă, cu fiecare carte citită, intri în universul altui om și e o căutare a propriului sine. Te îndrăgostești mai mult de cărțile care au legătură cu tine. Și atunci, uneori, lucruri pe care nu le știai despre tine sau nu știai să le exprimi, te reprezintă în ceea ce citești. Cred că asta e partea cea mai frumoasă pentru că te pune în față cu tine, dîndu-ți noi lumi. Cărțile sînt mărturii ale unor epoci diferite față de istoriile scrise. Sînt mai interesante și trec mai bine proba timpului. Cred că oamenii știu mai multe despre epoca elisabetană datorită pieselor lui Shakespeare decît datorită cărților de istorie care s-au scris, fiindcă aceste cărți sînt citite de o mînă de oameni, pe cînd piesele lui Shakespeare au fost văzute de atîta lume.

După absolvirea liceului, ați făcut Drept și Filosofie la Cluj. Ați avut și alte opțiuni înainte?

Gîndul meu era să dau la Actorie, dar ai mei convins într-un fel să abandonez ideea. Nici n-aveam foarte mare încredere în mine, că aș putea să mă descurc la actorie. Tot pe-atunci, Dreptul era o chestiune de perspectivă, se dădea examen din istorie și gramatică, ceea ce-mi era la îndemînă. Plus că în perioada în care am stat la Cluj, între ’92 și ’96, am cunoscut o parte din boema literară a Clujului, care încă mai rezista după Revoluție, și tot atunci am participat și la cîteva cenacluri literare.

Cînd s-au concretizat primele dvs. încercări literare și ce formă au căpătat? Erau poezii?

Poezii. Scriam destul de multe încă din perioada liceului. Le mai am prin ceva caiete și unele mă distrează. Erau destul de romantice și de puerile. Tot pe vremea aia am fost destul de dezamăgit fiindcă am trimis o selecție de poeme la un concurs organizat de Cuvîntul liber și s-au dat vreo cinci premii, dar eu n-am fost nici măcar menționat. Prima publicare a avut loc apoi în Revista Vatra, în urmă cu peste 10 ani, dar a fost cumva întîmplător. În perioada aia am cunoscut un domn judecător, Teodor Borz și, din vorbă-n vorbă, am vorbit de literatură și despre filme și ne-am împrietenit. Eu știam că dumnealui scria poezie și că publicase și în volum, și eram uimit că un judecător face asta, și i-am mărturisit în cele din urmă că scriu și eu poezii. Eu nu prea aveam încredere, dar la insistențele sale am ales vreo 10 poeme și i le-am arătat. El a selectat vreo 4, mi-a propus să le revăd și mi-a dat niște sugestii. În acel context mi-au fost publicate acele poeme.

„De proză mi-a fost mereu foarte frică“

Ce influențe aveați atunci?

Nichita Stănescu era foarte important în modul în care încercam să scriu. Dar citeam foarte multă poezie, preponderent autohtonă, de la Arghezi, Blaga, Minulescu, iar pe Eminescu l-am citit integral. Și mai citeam și prin reviste.

Ați încercat să scrieți proză?

Nu. Încercasem de prin liceu un soi de jurnal de idei în stilul Caietelor lui Camus, dar atît. De proză mi-a fost mereu foarte frică. Nu mă imaginam scriind un roman, dar nici măcar proză scurtă, mi se părea foarte dificil. În urmă cu cîțiva ani am început să citesc tot mai multe nuvele sau povestiri, gîndindu-mă că poate aș putea să scriu, dar nu s-a legat nimic. Am încercat în ultima perioadă, de vreun an jumate, dar sînt niște forme de proiect de care nu sînt foarte sigur. Toate aceste încercări au pornit de la situații reale, care mi s-au întîmplat, nu sînt inventate. Nu-mi dau seama dacă m-aș descurca în zona asta.

Ați ajuns pînă la urmă la teatru și se pare că v-a ieșit de la început.

La teatru chiar nu mă gîndisem. Am făcut masteratul de scriere dramatică negîndindu-mă că m-aș apuca să scriu teatru efectiv, ci doar ca un exercițiu intelectual, o umplere frumoasă a timpului.

Cînd ați început să frecventați teatrul și să cunoașteți texte și spectacole? Ați fost un spectator consecvent la Cluj și la Tîrgu Mureș?

Eram un spectator consecvent, care dacă îmi plăcea o piesă, o vedeam și de 10 ori. Pe vremea studenției mele, Teatrul Național din Cluj nu era foarte strălucit, mă refer la secția română, iar la Tîrgu Mureș, spectacolul care m-a impresionat a fost „Piesă cu repetiție“ de Martin Crimp, în regia lui Theodor-Cristian Popescu, care atunci era la început de carieră. Îmi dădea de fiecare dată niște emoții teribile. Pe de altă parte, nu știam niciodată ce să răspund după un spectacol, dacă mi-a plăcut sau nu. Descopeream anumite aspecte în discuții ulterioare cu prieteni, dar imediat după terminarea spectacolului îmi era greu să îmi exprim o opinie, și cam așa sînt și acum. Mi-a trebuit timp să mi se așeze informația.

În ce măsură meseria dvs. de procuror și pasiunea pentru literatură și teatru s-au influențat reciproc?

Legătura între munca în justiție și literatură... fiecare dosar penal are o poveste. Vedeam personaje în oamenii ăștia și cred că e extrem de important pentru cineva care lucrează în justiție, că e procuror sau judecător, să fie cît mai cult posibil, ca să-i înțelegi pe oamenii în legătură cu care vei lua o decizie, să înțelegi de ce s-a întîmplat ce s-a întîmplat. Cred că la ce m-a ajutat foarte mult literatura și ce-a fost important pentru deciziile pe care le-am luat în dosare raportat la oameni, un principiu al dreptului penal e cel al umanismului. E un principiu general al justiției, dar umanismul presupune a fi uman și a încerca să înțelegi de ce unii au ajuns să comită niște infracțiuni grave, în ce context, presupune a intra în umanitatea ăluia, a empatiza, a o racorda la umanitatea ta. Cărțile citite m-au ajutat să înțeleg mai bine aceste lucruri și să devin mai uman în raport cu oamenii ăștia. Mai uman poate că uneori a însemnat mai indulgent, dar în același timp n-a însemnat că am fost mai blînd. Dacă o persoană a comis o crimă oribilă, umanismul s-a manifestat ca mod în care l-am audiat și anchetat pe respectiv. Dar decizia de a-l trimite în judecată și a cere o pedeapsă maximă am păstrat-o întotdeauna. Nu m-am transformat într-un blînd poet al justiției. În același timp am înțeles că trebuie să fii și dur pentru a opri niște fapte și niște comportamente. Referitor la piesă, ideea a pornit de la un dosar concret pe care l-am avut, iar pe parcursul scrierii ei am introdus și alte situații cu care m-am întîlnit în dosare, pe care le-am transformat. Cred că mi-a fost mult mai ușor să scriu despre un subiect care să aibă legătură cu activitatea mea. Eu cred că e bine ca un om care are o anumită profesie să se orienteze în scris spre subiecte care pornesc din lumea lui profesională.  

„Pe mine chestia asta m-a obsedat tot timpul: măsura în care unii oameni pot fi salvați“

Există și o componentă etică în ecuația asta? Atunci cînd preiei niște subiecte și niște persoane din viața reală și le transformi în literatură. Chiar dacă numele personajelor sînt schimbate, iar textele sub denumite opere de ficțiune, uneori sursele reale transpar.

Dacă vorbim despre o crimă, aceasta cu siguranță apare în mass media. Povestea în sine, că cineva și-a omorît fratele cu care nu se înțelegea, e mediatizată, iar în structura ei simplă e cunoscută de public imediat ce se petrece. Faptul că eu aș scrie despre acea poveste e un lucru pe care ar putea să-l facă oricine. Eu am folosit în piesa mea situații din poveste, într-o manieră sintetizată, care face imposibilă identificarea unor elemente care să aibă legătură cu situația personajului real. Nici nu am avut nevoie să folosesc situația de la un capăt la altul. Eu am mers către ceva în piesă atunci cînd m-am gîndit la poveste, dar și la încărcătura ideatică, și n-am avut nevoie de povestea în sine. Am materializat o idee luînd bucățele din realitatea unor dosare. Din acest punct de vedere, nu-mi pun nici o problemă de etică. Eu am avut vreo șapte-opt dosare de matricid, de exemplu, iar varianta finală a piesei n-are nimic concret cu acele dosare pe care le-am instrumentat. Firește, o crimă e mereu un subiect bun, nu numai pentru presă, ci și pentru literatură, și subiectul m-a interesat și din acest punct de vedere.


–– Daniel Oltean la Gala UNITER. Foto: Andrei Vornicu

Privind retrospectiv, v-ai dori să fi ales o altă carieră?

Nu-mi dau seama. Eu sînt mulțumit de ce-am făcut în cariera mea de procuror. Îmi place și mi-a plăcut munca asta, e destul de bine plătită și n-am de ce să mă plîng. Poate că singurul lucru neplăcut, mai ales în perioada în care am lucrat la omoruri, este că mi-a ocupat extrem de mult timp și m-a obosit teribil din punct de vedere psihic o perioadă de 10 ani. Acum nu simt că aș mai fi în stare să lucrez în zona respectivă. Dar mi-ar fi plăcut să fiu tipul ăla care face documentare și emisiuni pentru o televiziune și se plimbă prin toată lumea (rîde).

Puteți să-mi spuneți două-trei cele mai mari realizări ale vieții dvs.?

Răspunsul la o întrebare de genul ăsta te duce la viața personală. Cea mai mare întîmplare e că am cunoscut-o pe soția mea (actrița Mela Mihai – n.r.), și cea mai mare realizare e că m-am căsătorit cu ea. Apropierea mea de teatru și de literatură i se datorează foarte mult și ei, care e un tovarăș minunat din acest punct de vedere. Ea a terminat profilul de filologie la liceu și, spre deosebire de mine, a avut un profesor de română extraordinar care a făcut din clasa ei una îndrăgostită de literatură, iar unii dintre elevi au ajuns scriitori. Mela nu numai că a citit mult, dar are un dar înnăscut de a înțelege literatura și teatrul, pe care eu îl invidiez. Chestia asta m-a ajutat foarte mult. În profesia mea m-am descurcat destul de bine și sînt foarte fericit că am rezolvat niște situații în unele dosare prin care am salvat niște oameni. Felul în care am abordat eu dosarul și situația juridică a persoanelor cred că le-a salvat pe unele dintre ele. De aceea nu regret că sînt procuror fiindcă, în ciuda faptului că procurorii sînt priviți ca cei care arestează, ridică oameni, îi anchetează și îi trimit în judecată, noi avem posibilitatea și să salvăm oameni. Pe mine chestia asta m-a obsedat tot timpul: măsura în care unii oameni pot fi salvați. Eu nu pot să iert într-un caz penal, ci trebuie să aplic legea. Dar contează și cum o aplici, contează la ce pedeapsă te gîndești să propui judecătorului. Am făcut tot ce-am crezut că e bine și tot ce s-a putut face legal pentru oamenii cu care am interacționat în cadrul dosarelor mele, fără ca asta să lezeze sau să afecteze un alt om. M-am reîntîlnit cu oameni pe care i-am trimis în judecată și au făcut închisoare pe baza dosarelor mele, care mi-au mulțumit pentru modul în care am făcut-o. Mă refer mai ales la cei care simți că regretă și care suferă că au ajuns în situația asta. Sigur că erau unii care tratau cu totală indiferență sentimentul de vinovăție pe care ar fi trebuit să-l aibă, și acolo nu prea ai ce să faci și nici nu te interesează prea mult să îi ajuți. În fine, o altă realizare a fost cîștigarea premiului UNITER.

Care e cea mai mare dorință a dvs. pe plan literar?

Dorința mea în zona literară, dacă voi mai scrie, este ca orice aș scrie să fie în măsură să ajute pe cei care ajung în contact cu textele mele, fie să fie acea regăsire a sinelui și redescoperirea personală pe care o ai cînd citești literatură sau cînd vezi un spectacol de teatru. Dincolo de orgoliul pe care îl simți cînd cineva îți spune că i-a plăcut foarte mult piesa de teatru, că e foarte bine structurată, te bucuri că ai reușit să creezi exact ceea ce cere o piesă de teatru și, mai mult decît atît, subiectul e bun, răsturnările de situație sînt surprinzătoare, dar ține tot de tehnică. Mi s-a întîmplat însă și să mi se spună că cititorii au trăit o emoție teribilă citind-o. Asta mă interesează, să reușesc să provoc acea emoție care să-i bucure pe oameni. Ce aș mai scrie aș vrea să impresioneze impulsionîndu-i și făcîndu-i pe oameni să-și revadă propria viață, să-și revadă propria gîndire și relațiile cu ceilalți. Cumva cred că e același lucru pe care am încercat să-l fac în cariera mea de procuror: să pot să redau altora un echilibru pe care poate, uneori, eu îl pierd.

„Faptul că textul a ajuns pe scena TNB este tot ceea ce își poate dori un autor“

Ce ai simțit cînd ai aflat că 50 de secunde va ajunge pe scenă?

Uite, pe parcursul scrierii piesei, au existat momente în care am vrut să o abandonez. Mi se părea că nu duce niciunde, că personajele mele nu se întîlnesc cu adevărat și eu nu pot să le ajut să o facă. În pauzele astea, s-a întîmplat de mai multe ori să-mi apară în minte cîte unul dintre cele trei personaje . Și atunci, mă simțeam ca un constructor care a făcut o casă, dar nu i-a pus acoperișul. Un constructor pe care acum locatarii îl privesc consternați: „Serios? Și noi ce facem acum?“. Sînt absolut convins că personajele m-au împins să termin textul. Le-am chinuit mult, dar voiau neapărat să se nască. Așa că, în momentul în care am aflat că piesa va ajunge pe scenă, după cele cîteva secunde în care mi-am privit nonșalant orgoliul în ochi, mi-am chemat înapoi în minte cele trei personaje: „Se pare că o să rămîneți în viață!“

Faptul că textul a ajuns pe scena TNB este, evident, tot ceea ce își poate dori un autor. Ca să nu mai vorbim de un debutant. Cînd domnul Ion Caramitru mi-a spus că teatrul dorește montarea piesei mele, n-am reușit să îngaim decît un palid „bine“. Cînd mi-am revenit, mi-am permis să fiu foarte încîntat, iar după aceea m-am gîndit că e un semn bun pentru textele românești contemporane. Sper să fim martorii cît mai multor asemenea decizii ale teatrelor din România.

În ce măsură a coincis ce ați avut în minte în momentul scrierii piesei cu ceea ce s-a concretizat în spectacolul regizat de Eugen Gyemant?

La invitația generoasă a lui Eugen, am reușit să vin la cîteva repetiții. Eugen, Diana, Lucian, Alex. Am dat multe examene în fața unei comisii, dar niciodată nu am fost atît de speriat ca înainte de întîlnirea cu ei. Dar, după ce i-am văzut în repetiții, i-am recunoscut. Vedeam din nou personajele spunîndu-mi: „Iată-ne, e super aici!“. Și da, era super. Cu Eugen m-am întîlnit în acea intimitate a textului pe care o intuisem pe parcursul scrierii, dar pe care nu mi-o rostisem niciodată. E foarte complicat, pot spune doar că am avut senzația că el s-a regăsit în ceea ce scrisesem și, pe măsură ce povesteam (mai ales la o bere!) am simțit că sîntem amîndoi niște ființe vulnerabile, fragile, dar care sînt acum împreună. Aici a „coincis“, cum spui tu, și cred că ăsta e cel mai important lucru în această relație autor-regizor. Mai apoi, spectacolul a fost creația lui Eugen. Iar scenografia Mariei Nicola și muzica lui Alexei Turcan au dat acea materialitate și imaterialitate în care textul mi se pare că s-a simțit ca peștele în apă. Iar actorii... of, ți-aș putea povesti ore întregi. Dar nu e loc aici, așa că îți voi spune doar că, după a doua reprezentație, Lucian Iftime mi-a mărturisit (tot la bere) că mi-a furat zîmbetul pentru personajul pe care îl joacă. De obicei, pe scenă ajung doar cuvintele autorului, dar uite că aici joacă și zîmbetul lui.

Ați avut emoții în privința spectacolului și a receptării ulterioare?

Emoții? Ar trebui inventat un cuvînt mai puternic pentru ce simt la fiecare reprezentație. Cît despre receptare, am observat la spectatori după cum urmează: lacrimi, foială (plictiseală sau disconfort psihic), imobilitate (plictiseală sau disconfort psihic și, probabil, frică), somn. Sînt fericit și pentru cei care au adormit, știu ce spun, eu am probleme cu somnul.

a consemnat Andrei VORNICU

Foto: Andrei Vornicu