Începînd cu articolul de față, mi-am propus să dedic spațiul rubricii „În alb și negru” prezentării în foileton a unei perioade foarte tensionate din istoria Revistei Române de Șah. Voi continua să tratez aici actualitatea șahistă, dar semnalarea evenimentelor va fi mai succintă decît pînă acum. 

Între 1947 și 1950, Revista Română de Șah suferă două schimbări majore care însă nu îi afectează conținutul șahist de ținută. Și anume, este confiscată de guvernul comunist aflat la putere și e obligată să prezinte șahul în înțelesul propagandistic al regimului, de sport smuls de muncitori din mîinile burgheziei. Transformările dramatice din societate sînt reflectate în paginile revistei. Editorialele își schimbă tonul, dispar redactori și colaboratori, protectorii și finanțatorii se schimbă sau se adaptează, după caz. Toate se văd sau doar transpar de la număr la număr în perioada menționată. Dar și apoi, după 1950, sinuozitățile tributului ideologic se văd foarte clar, cu o perioadă de „proletcultism șahist”, urmată de una de relaxare și apoi iarăși de strîngere a șurubului ideologic mai cu seamă în sensul cultului personalității. Pentru a urmări toate aceste transformări m-am folosit de colecția personală de reviste și mai ales de colecția aproape integrală a acestora, disponibilă public pe site-ul stere.ro

Revista Română de Șah este una dintre cele mai vechi publicații lunare din România, cu apariție aproape neîntreruptă, începînd cu 1925 și pînă în 1992. Singura sincopă majoră a fost între anii 1940 și 1946, cînd a avut scuza majoră a războiului. O altă pauză a fost în anul 1932. Cele două perioade majore ale revistei sînt 1925-1948 și 1949-1992, respectiv perioada privată și cea de stat. Numele revistei a variat între Revista Română de Șah (1930-1949 și 1975-1992) și Revista de Șah (între 1925-1929 și 1950-1974). 

„Rugăm abonații să ne trimită o sumă oarecare în cont...” 

În ianuarie 1947, Revista Română de Șah reapare după o pauză nedorită de aproape șapte ani, ca inițiativă a unui grup restrîns de investitori entuziaști. Se relua astfel o tradiție întreruptă pe 20 iunie 1940, cînd fusese publicat ultimul număr al primei serii – și anume numărul 6, anul XV.  

Ca și în 1940, pe prima pagină apăreau directorul publicației, scriitorul Mihail Sadoveanu, „proprietarul și girantul responsabil Alexandru Portocală” și fondatorul din 1925 al revistei, inginerul Anatole F. Ianovcic. În numărul din 1947 apar în plus secretarul de redacție farm. M. Milescu (pe numele său Milu Augutstein; prescurtarea e de la farmacist) și redactorii Sergiu Samarian și Mihail Hagi-Nicovici. Redacția și administrația aveau sediul pe Calea Văcărești nr. 391.

Noua serie a revistei pare asumată de Federația Română de Șah. Președintele Federației, matematicianul Gheorghe Mihoc, scrie în pagina 4 despre „toate stăruințele” pe care le-a făcut pentru reapariția Revistei Române de Șah. Fără o revistă de specialitate care să asigure publicitatea concursurilor de șah, federația „nu poate realiza o activitate șahistă de mari proporții”, deși „nu se poate afirma că în ultimii doi ani lumea șahului nu s’a activat”2. Aici Gheorghe Mihoc dă mai multe exemple: campionatele capitalei din 1944, 1945 și 1946, cîștigate de ing. Mihail Rădulescu, Gică Alexandrescu și respectiv Toma Popa; campionatul sindical al echipelor din București din 1945; campionatul național din 1946 cîștigat de dr. Ovidiu Troianescu. 

Articolul de o pagină al lui Mihail Sadoveanu apare cu portretul autorului și cu titulaturile deținute de acesta, în limba franceză: Directeur de la R. R. Ș., Membre de l’Academie Roumaine, President de la Chambre de Deputes (Directorul R.R.Ș., Membru al Academiei Române, Președintele Camerei Deputaților). Sadoveanu, unul dintre susținătorii din epocă ai regimului comunist, putea avea o dublă calitate la noua serie a revistei: de patron spiritual, el fiind una dintre cele mai cunoscute personalități publice împătimite de jocul de șah, și de garant moral în noul context politic. El face elogiul celor ce au publicat revista, acum și atunci, cu sacrificii personale, pe timpul și pe banii lor, deplînge „lumea noastră șahistă puțintică și sărăcuță” și îi critică pe șahiștii cărora „le trebuie cultură” și un anume „stadiu intelectual”.

„În societatea noastră sunt destui șahiști care preferă tablele și pokerul. Ca să devie șahiști, le mai trebuie literatură și cultură șahistă. Ași spune mai simplu: le trebuie cultură. Le trebuie un stadiu intelectual, în care distracțiile noastre, despărțite de instinctele josnice, rămîn în regiunea curată a acestui nobil sport al inteligenței. Domniile Voastre știți că la noi încă au trecere bacaraua și ruleta, care degradează demnitatea umană cît și stupefiantele. Cine a devenit șahist e apărat, în mare măsură, de atare decădere. Înainte de războiul ultim, șahiștii noștri pierdeau la table și poker abonamentul cuvenit Revistei Române de Șah”3, explică Mihail Sadoveanu starea financiară precară a revistei. Nu era o observație de ultimă oră a scriitorului, el făcînd același gen de considerații de pildă în numărul din mai 1940 al revistei. Dar atitudinea corespundea și vremurilor prezente, cu profil auster, de reconstrucție, dar și de penurie, al anilor imediat postbelici. Pe de altă parte, abordarea lui Sadoveanu prefigura morala comunistă „sănătoasă” care urma în curînd să prevaleze asupra celei burgheze, depravate. Șahul fusese prezentat ca alternativă la jocurile de noroc încă din 1945, cînd amatorii și mai ales tinerii erau îndemnați în presă să se înscrie la campionatul capitalei în loc să joace barbut sau „sus de șapte, jos de șapte”, un alt joc de noroc asemănător barbutului4.

Dar problemele specifice comunității șahiste puteau să pară minore în contextul economic în care revista își făcea din nou intrarea. Era perioada cea mai cruntă din cea mai cruntă perioadă de inflație din istoria modernă a României. Față de 1938 de pildă, prețurile produselor cu amănuntul se majoraseră de peste 8.300 de ori5. Cum scria și Redacția în articolul de întîmpinare „Cuvânt către prietenii șahului”: „Cât de ușor se gospodărea revista, când un număr costa, în totul, două mii de lei pe lună, pe urmă patru, pe urmă șase-șapte, deși, pe atunci, miile de lei erau sume impresionante! Ce ne vom face acum? Cine se va găsi să plătească un abonament cu un milion de lei, din care noi să putem achita două-trei pagini din cele 32 obișnuite ale unui singur număr?”6 Nu e de mirare că în loc de prețul abonamentului, editorii trecuseră „(...) rugăm pe abonații noștri să ne trimită o sumă oarecare în cont”, sumă care, preciza redacția, să ia în considerare tipărirea și expedierea la costurile actualizate. Altfel, pe prima copertă, prețul în valută era stabilit: „Annual Subscription: 2 Dollars”.

Acestea fiind spuse și contextul de reapariție al revistei fiind clarificat, redactorii trec la treabă. Începînd cu pagina 5 și pînă la a 32-a, sînt publicate articole despre noutăți teoretice din deschideri („Gambitul anti-meran”), disputele privind desemnarea unui nou campion mondial la șah, campionatul României pe 1946, prima balcaniadă de șah de la Belgrad, din august 1946 (clasament: Iugoslavia, România, Bulgaria, Albania), concursul de maeștri din capitală cîștigat de Sergiu Samarian, redactor al revistei, „primul mare turneu internațional după război” de la Gronningen (adjudecat de Botvinnik), meciul URSS-SUA din noiembrie 1946 (sovieticii au cîștigat cu 12,5 - 7,5), turneele de la Praga și Hastings, studii și probleme, diagrame „cu joc regulat”, „sfârșituri de partide, partide scurte”. Pînă la a fi eventual introdusă din rațiuni de curtoazie ideologică, rubrica „Șahul în URSS” are acoperire suficientă prin conținut. Sînt și știri din țară și o serie de recomandări bibliografice. 

Tonul lamentărilor din primul număr marchează și edițiile ulterioare. În numărul 2, statutul șahului din țară e comparat cu cel din Anglia (unde secretarul general al federației e plătit cu „500-1000 de lire sterline”), URSS sau Olanda.  

Problema hîrtiei pentru presa din epocă era una presantă. Distribuția era controlată de guvernul comunist condus de Petru Groza, așa încît ea ajungea mai întîi la tipăriturile pro-guvernamentale și abia apoi firimiturile erau lăsate pentru alții. Pentru acoperirea tirajului, publicațiile opoziției se vedeau obligate să își procure cantitatea necesară și de pe piața neagră, bineînțeles, cu costuri mult mai mari. Dar Revista Română de Șah pare să nu aibă dificultăți din această perspectivă: „Recunoștința șahiștilor români pentru d-l Profesor Universitar G. Ianeș, Directorul General al Oficiului de vînzare a hîrtiei, mulțumită căruia putem să apărem azi”, apare într-o notă din numărul din martie. În cel din iunie, sînt adresate mulțumiri inginerului Henri Toma, care a donat hîrtia necesară pentru numărul menționat, și lui S. Segenreich, care donează în mod curent hîrtia pentru coperțile revistei. 

În cel de-al doilea număr sînt consemnate ecourile reapariției revistei în ziarul Sportul Popular, „singurul care ne-a consacrat mai mult de două-trei rânduri informative” și la Radiodifuziunea Română. Redactorii revistei se oferă să țină gratuit o rubrică de șah la radio, în condițiile în care rubrica existentă e difuzată cu greșeli. Numărul pe februarie mai conține un articol al fondatorului revistei, A. F. Ianovcic, despre compozitorii șahiști care au încetat din viață în ultima vreme, din cauze naturale dar și din cauza războiului, proză scurtă de Mihail Sadoveanu (”Legenda șahului”) și un articol premonitoriu semnat de Marius Moreanu despre împărțirea lumii șahiste „în două blocuri”, cel rus și cel nord-american7. Sînt prezentate și comentate partide de la campionatul URSS, al Statelor Unite, Iugoslaviei, Ungariei și Suediei.

În numărul 3 nu mai apare numele redactorului Sergiu Samarian. Despărțirea de el e anunțată oficial în numărul următor al revistei, în limba franceză: „nous faisons part que Mr. S. Samarian ne figure plus parmi nos redacteurs” („vă înștiințăm că Domnul S. Samarian nu mai figurează printre redactorii noștri”8). Peste un an și trei luni, în iunie 1948, Sergiu Samarian, ca „redactor responsabil”, împreună cu Petre Seimeanu și Eugen Rusenescu, redactori, aveau să lanseze o altă revistă lunară de șah, intitulată ca atare, Șah, avînd subtitlul Revista vieții șahiste din România. Ca editor al revistei lui Samarian este Editura de Stat. O editură de viitor în contextul în care, prin naționalizare, în luna respectivă totul devenise „de stat”. Cu toate acestea, revista Șah avea să aibă o viață scurtă, ultimul ei număr apărînd în martie 19499.

Se vede din sumarul acestor prime numere ale noii serii că redactorii se străduiesc să recupereze știrile care nu au fost publicate în perioada în care revista nu a apărut. În numărul 3 sînt necroloagele campionului mondial Alexander Alehin, decedat la Lisabona în martie 1946, și a compozitorului de probleme de șah Constantin Gavrilov, căruia redacția nu îi poate preciza data morții, dar „ar reeși că aceasta trebue să fie pusă spre sfârșitul anului 1942”. Peste aproape un an, revista avea să revină asupra circumstanțelor morții problemistului Gavrilov, în numărul din februarie 1948.

_________________________________________

  1. Revista Română de Șah, în continuare RRȘ, anul XVl, nr. 1, coperta 1, conținut în format electronic reprodus integral pe site-ul stere.ro. Toate numerele revistei citate în acest articol sînt consultate pe site-ul indicat.
  2. Cuvântul Federației Române de Șah, în RRȘ, anul XVl, nr. 1, pag. 4.
  3. Reapariția Revistei Române de Șah, în RRȘ, ibidem, pag. 1.
  4. Ciotoran, Gabriel, Orașul București între 1 septembrie 1939 și 30 decembrie 1947, ed. Corint, 2010, pag. 97.
  5. Axenciuc, Victor, Evoluția economică a României. Cercetări statistico-istorice 1859-1947, vol. III, Monedă, Credit, Comerț, Finanțe publice, ed. Academiei Române, București, 2000, pag. 14.
  6. Cuvânt către prietenii șahului, în RRȘ, ibidem, pag. 3.
  7. Aspecte mondiale, în RRȘ, anul XVl, nr. 2, pag. 38.
  8. RRȘ, anul XVl, nr. 4, coperta II.
  9. Revista Șah, Editura de Stat, numerele 1-6/1948 și 1-3/1949, încărcate în format .pdf pe site-ul stere.ro.

 (Sfârșitul primei părți. Următoarea parte va fi publicată săptămâna viitoare în rubrica „În alb și negru”.)

Turnee la zi: Minsk (Belarus), Varadero (Cuba), Stavanger (Norvegia)

Scriu de acum de ei cît încă stau bine: Constantin Lupulescu (+2, =3), Bogdan Deac (+2, =3), și Mircea Pîrligras (=5) nu au pierdut deocamdată nici o partidă la Campionatul European individual de la Minsk. Singurul jucător român înfrînt (de două ori) este Mihnea Costachi, dar el are și cele mai multe victorii – trei. Concursul este incredibil de puternic, cu 85 de jucători cu Elo peste 2600. Se joacă 11 runde, miza pentru șahiștii români fiind un loc din primele 25 de pe care pot accede la viitoarea Cupă Mondială.

Memorialul Capablanca e și el în plină desfășurare la Varadero, Cuba. Un obișnuit al turneului este veteranul Ivanciuk, care însă s-a bîlbîit în runda 8 în fața polonezului Piorun și a pierdut șefia clasamentului. Să vedem dacă își revine în ultimele două runde.

Mă frec la ochi și tot nu îmi vine să cred ce grilă de start e la Stavanger, în Norvegia. Dacă în loc de olandezul Giri (numărul 12 mondial) ar fi intrat Mamedyarov (locul 5), am fi avut un turneu al primilor 10 șahiști ai momentului. Iată-i pe toți zece: Carlsen, So, Kramnik, Caruana, Vachier-Lagrave, Aronian, Anand, Nakamura, Karjakin și Giri. Un festin.

Diagrama săptămînii

Soluția diagramei 62 va fi publicată în ediția următoare a rubricii „În alb și negru”.

Soluția diagramei 61 din numărul precedent: 1. Cxe5! dxe5 2. Dxe5+ Cf6 3. Cxf6 Txf6 4. Dxb8 și cîștigă.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.