Se întîmplă uneori ca o copertă să-ți ia ochii și să rămîi cu gîndul la ea. Nu, nu vorbesc acum de coperțile cu gagici și sîni, se întîmplă și cu titluri bune. Am văzut coperta asta în fugă pe aeroportul din München, dar m-am gîndit că nu am timp să mă opresc, mă grăbeam să prind avionul de Berlin. Apoi, cînd am ajuns la poartă, mă gîndeam ce o fi vrut să însemne. Cum adică ”În interiorul Google – Planul îndrăzneț al companiei de a salva știrile (și pe sine însuși)”? Parcă Google omora ziarele, nu atît pentru că dorea asta, ci pentru că le făcea depășite.

Așa de bun mi s-a părut titlul ăla încît la Berlin am căutat revista și am cumpărat-o. The Atlantic, deci, m-a făcut din titlu. Iar cover-story-ul său despre Google și ziare îl puteți citi aici. Pe scurt, se pare că cei de la Google gîndesc în viitor și pleacă de la premisa că, dacă Google plus restul Internetului doar vor agrega știrile produse de alții, nimeni nu va dori să le mai producă, așa încît toți vor pierde. Deci Google vrea să ajute ziarele să facă bani pe Internet. Cum? Nu se dau soluții acolo, doar multe amănunte despre cum Google lucrează la asta.

Între timp,  o știre mică și aparent nevinovată zice că s-ar putea legifera dreptul ziarelor de a nu li se prelua nimic din conținut cîtă vreme respectivul conținut are valoarea comercială. Citiți aici despre asta. Cu alte cuvinte, lui Google i s-ar interzice să preia chiar în căutare ceva de la ziare. Tocmai cînd voia să le salveze :(. Bine, și salvarea de către Google și o eventuală lege de așa natură sînt deocamdată discuții cu bătaie pe termen lung, dar să vă amintiți că le-ați auzit de la mine.

Chiar lîngă povestea cu știrile, în The Economist apare și un articol despre bloguri. Care cică nu mai sînt la modă. Bye-bye blogging, bine că nu m-am apucat și de asta. De aici.

Că tot am ajuns la The Economist, să vă zic una scurtă. Cînd am auzit la știri că se întîmplă masacre etnice în Kîrgîstan, m-am întrebat și eu ca tot omul: ce or avea uzbecii cu kîrghizii, și invers? L-am luat pe Google la întrebări și primele rezultate nu îmi spuneau nimic, adică erau știri peste știri despre masacrele de acum, deloc context istoric, cine sînt ăștia, de la ce s-au luat etc. Nu aveam timp să caut, pentru că documentam un editorial despre Dan Diaconescu, care era la pușcărie (ei da, un nemernic băgat la pușcărie în orașul tău e mai important decât cîteva mii de oameni omorîți departe, faceți-mă attention whore, dar ați fi citit un editorial scris de mine despre Kîrgîstan? Chiar în momentul în care am decis să nu mai caut, îmi aduc aminte secunda aia, mi-a trecut prin cap: sigur o să aflu asta din The Economist, aștept să-mi vină revista. Și, ce sa vezi, pam-pam: Stalin's latest victims, în cîteva mii de semne descris contextul de la Stalin încoace, cu hărți și analiză. 1 – 0 pentru presă contra Google (articolul e de acum două săptămîni).

Și ca să închei vesel. Pokerul e jocul acela în care tipi cu nervi de oțel se uită unii în ochii altora și ghicesc ce e în mintea adversarului. Da, și eu știam la fel din filme. Se pare că nu mai este cazul. Tipii ăia duri sînt bătuți măr de golănași (vedeți pozele din link) care au învățat să joace pe Internet. Eu credeam că o să fie invers, cînd ăia de pe Internet se vor pune cu ăia de la Las Vegas vor vedea ce înseamnă poker. De fapt, nu. Internauții joacă doar bazat pe calcule probabilistice, mizează mereu mult și îi scot pe bară pe veteranii de la Vegas. M-am crucit cînd am citit asta.