În jurul meu, nu întîlnisem mulţi oameni cărora să le placă Berlinul – aceasta înainte de a-l vedea eu însumi. Este un oraş de care – în măsura în care istoria secolului XX îţi spune ceva – te aproprii mai curnd cu o temătoare curiozitate, şi nu cu excitaţia la care te predispun, de exemplu, locuri precum Parisul, precum Londra sau precum colinele scorojite de soare ale Toscanei. 

Pe locul fostului bunker berlinez al lui Hitler se află azi un loc de parcare – fără nici un semn, fără nici un memento. Cu ceva ani în urmă, cînd am pus pentru prima dată piciorul în oraş, o ghidă de pe un autobus turistic doar ni l-a semnalat în treacăt, arătînd vag cu mîna undeva în dreapta, în sensul nostru de mers. Era (tot) primăvară şi la etajul deschis al bus-ului eram vreo patru-cinci suflete – plus ghida, care ne vorbea legende urbane cu despărţiri şi drame, cu victorii sau crime. Am trecut mai departe şi probabil că n-am fost mulţi cei care am mai rămas cu ochii pe acea parcare anostă, pietruită, verde şi curăţică, spunîndu-ne în gînd (aşa cum am făcut-o eu) fir-ar al dracilor, ce grozăvii s-au petrecut pe-aici şi-acum ce pace este!
 
Atunci, ca şi acum, am fost emoţionat să văd, prin smoala asfaltului de pe unele străzi şi bulevarde centrale, nişte piese de caldarîm mai aparte. Acel şir de dale altfel colorate decît restul formează, cît le vezi cu ochii, o linie lungă, cotind năucă din loc în loc, ca urma firavă şi deloc strălucitoare a unui mega-melc pe care nu-l mai vezi, dar ştii că a trecut odată pe-acolo. Aceasta este maniera în care primăria oraşului reunificat a decis, acum 20 de ani, să imortalizeze traseul fostului Zid al Berlinului. Există cîteva trasee turistice care te invită să mergi chiar de-a lungul fostului zid, care a secţionat capitala de la începutul anilor ’60 şi pînă la finele anilor ’80 – şi ai cărui pereţi de beton în lormă de L azi sunt nişte bizarerii mai curînd rare, pictate în roz bombon, galben şi negru pe fondul cenuşiu, lîngă care turiştii se fotografiază cu nonşalanţa zîmbitoare în care cu toţii ne regăsim în astfel de situaţii. Atunci, am urmat acel traseu şi, ca orice minte normală, mintea mea aproape c-a refuzat ideea că acest oraş a fost tăiat în două şi că pe linia de falie au murit oameni la modul propriu. Spre sfîrşitul recentului aprilie iată-mă-s privind în jos, mai curînd hipnotizat, către pavajul din Postdamer Plaz – undeva la cinci minute de mers pe jos, spre Sud, de Poarta Brandenburg. Cat în jur şi văd lume de lume, vizitatori sau localnici, văzîndu-şi de drum, ca în orice zi normală din istoria unei săptămîni banale. Privesc iarăşi în jos – şi sub talpa mea dreaptă se află o placă de cupru cu două cuvinte şi opt cifre: Berliner Mauer 1961-1989. Linia în care placa este încastrată despărţea două lumi. Pe-aici a trecut Zidul. Uite-aşa se scrie istoria.
 
Datu-i fiind trecutul acesta, Berlinul de azi este un oraş fascinant. De la Hitler la Honecker, de la Kohl la frau Merckel şi de la JFK la Ronald Reagan – fără a-l uita, totuşi, nici pe Gorbaciov –, prin acest perimetru s-a conturat ceva din haosul, agonia sau descătuşarea secolului trecut. Prima dată cînd l-am vizitat, în Berlin încă mai vedeai largi spaţii virane – e foarte posibil ca pe-acolo să fi căzut odată bombe, cu duiumul. Azi, vezi un oraş paşnic şi viu, cu o minutată grădină centrală largă cît cîteva parcuri Cişmigiu, cu batimente maiestuoase şi cu blocuri cvasi-proletare din anii ’60-’70, cu terase în care cafelele şi berile au o aromă unică, cu colţuri de cvartal găzduind florării sau magazine de cartier ale căror firme azi le vedem şi în propriile noastre oraşe, cu unghere mirosind a urină şi cu parfumerii în care poza lui Kilian Hennessy vorbeşte despre democratizarea europeană a luxului. Teii pe pe Under den Linden dădeau în verde în acest aprilie, ca şi platanii de dincolo de Poartă, de pe Bulevardul 11 Iunie. Hai să flanăm – mi-am spus. Şi e ceea ce am făcut, timp de trei zile. Şi e ceea ce vă recomand să faceţi cînd veţi (mai) ajunge acolo, pentru că rareori mi-a fost dat să văd un oraş mare atît de recomandabil plimbărilor mici, la pas.
Ca un făcut, vizitele mele anterioare la Berlin m-au ţinut mai mult în partea de est a oraşului – care pentru unii rămîne încă mai frumoasă decît cealaltă. Aşa credeam şi eu. Pînă cînd am cunoscut două creaturi teribile: una dintre ele este Dan Nuţu – după gustul meu, unul dintre cei mai mari actori ai României pînă în momentul în care a spus Pa-pa, RSR!, cîndva prin anii ’70. Despre întîlnirea cu Dan Nuţu voi da ceva detalii, nici o grijă. Dar nu pot trece cu vederea cea de-a doua creatură, cu totul şi cu totul occidental-berlineză. Numele ei, prescurtat, este Ku’damm. Musai să vă vorbesc despre ea – în cazul în care n-o ştiţi. Iară cei care-o cunosc, faceţi bine şi păstraţi secretul – pînă săptămîna viitoare.
(va urma)