Despre culturile mici

(Apărut în Dilema, nr. 281, 19-25 iunie 1998)

Fantasme cioraniene

Voi dezvolta cîteva idei personale în legătură cu problema culturilor mici şi cu ceea ce eu văd ca avantaje ale lor, dar şi, desigur, ca dezavantaje.

Emil Cioran discuta în legătură cu România, foarte franc, chestiunea culturilor mici, în Schimbarea la faţă a României (în 1936, în faza celei mai frenetice adeziuni la "dreapta"); visînd o trezire a ţării din somnul ei geologic, din fatalismul ei mioritic, din neantul ei, Cioran spunea la un moment dat că România e o "Spanie fără Don Quijote", asumîndu-şi implicit, aş zice eu, rolul unui Don Quijote român, sui-generis. Un Don Quijote care, în lipsa unei tradiţii pe care s-o reînvie, îşi proiectează fanteziile eroice în viitor, imaginînd o Românie fanatizată, delirantă, cuceritoare, fie şi numai în Balcani, unde şi-ar transforma avantajul demografic faţă de greci, bulgari, sloveni, sîrbi, croaţi, într-o dominaţie imperială. Cultura română îi apărea lui Cioran ca o cultură tragică, dublu tragică de fapt, mică şi lipsită de o reală tradiţie şi care ­ îşi dădea el seama ­ nu ar putea niciodată, chiar dacă ea "s-ar schimba la faţă", să rivalizeze cu culturile ţărilor mari. El se resemnează deci cu ideea unei Românii cu o cultură intermediară, ca un fel de Spanie. Evident, culturile mari sînt culturile occidentale pe care le cunoaştem, cea franceză, cea germană, cea engleză şi acestea nu pot fi luate drept model. Spania, da.

Las la o parte, după dezminţirile pe care le-a adus istoria fantasmelor microimperialiste ale lui Cioran, caracterul absurd al profeţiilor lui, spre a reţine ideea că în competiţia dintre culturi există culturi mici, tragice, fără şanse, culturi relativ mici, ca a noastră, cu şanse de a deveni intermediare şi culturi mari, care sînt supuse însă legilor ineluctabile ale decadenţei.

Odată spulberat visul său din Schimbarea la faţă a României, exilat la Paris şi adoptînd o nouă identitate, de scriitor şi moralist francez, pesimist şi mizantrop, Cioran scrie magnific, în continuarea reflecţiei sale asupra naţiunilor şi culturilor, despre decadenţa Occidentului, despre posibilitatea ca barbaria rusă, plină de vitalitate biciuită de comunism, să triumfe temporar asupra unui Occident obosit, delincvescent, condamnat. Aş spune în paranteză că Cioran vede o posibilitate chiar pentru vitalitatea încă puternică a acelui "bordel în flăcări", cum numeşte el Balcanii. Să mai adaug că viziunea cioraniană nu s-a împlinit nici de data asta, cum nu se împlinise nici în cazul Schimbării la faţă a României. Modelul cultural cu care operează Cioran e unul, în ultimă analiză, nietzschean, bazat pe ideea voinţei de putere, combinat cu modelul spenglerian, al ciclului biologic al culturilor şi, în vremea noastră, al decadenţei Occidentului. Nu poate fi spus că Cioran sau Nietzsche ­ în teoria lui despre nihilismul european ­ sau Spengler ­ în viziunea sa, a declinului Occidentului ­ n-au să aibă dreptate în cele din urmă, in the long run. Dar, cum afirma marele economist englez Keynes, in the long run we are all dead (în cele din urmă murim cu toţii). Problema e să facem tot posibilul să fim lucizi, să gîndim bine în circumstanţele date, in the short run, să descifrăm cît mai bine logica situaţiei în care ne aflăm, respingînd doctrina inevitabilităţii istorice.

Să lăsăm, aşadar, Istoria deoparte şi să ne ocupăm de istorie. Care e, deci, situaţia culturilor mici azi? Dar aceea a culturilor mari? Ce e o cultură mică şi care sînt avantajele şi dezavantajele ei? Această retorică, despre care am vorbit înainte, a tragicului culturilor mici, mi se pare nepotrivită. Voi vorbi într-un sens mai pragmatic, mai modest, despre avantajele şi dezavantajele culturilor mici.

Culturile mici în ţările bogate/sărace

Mai întîi, ar trebui să facem o distincţie între culturile mici care sînt deschise sau care au tendinţa spre deschidere şi culturile mici care sînt închise sau au o tendinţă spre închidere. De asemenea, trebuie să facem o distincţie între culturile mici din ţările mai bogate (cum ar fi o serie de ţări occidentale, de pildă Olanda, Suedia sau Norvegia sau multe alte culturi mici europene) şi culturile mici în ţări mai sărace, uneori foarte sărace, în categoria cărora intră şi România. Există aici o dialectică între deschidere-închidere, bogăţie-sărăcie. Culturile mici din ţările sărace pot avea tendinţa să se închidă, să devină naţionaliste, provinciale, finalmente artificiale ­ pentru că nimic nu este mai artificial decît naţionalismul cultural. Pe de altă parte, există şi tendinţe spre deschidere, uneori simultane cu tendinţele spre închidere, tendinţele spre sincronizare, spre dialog cultural cu Occidentul, cu culturile majore ale Occidentului. Idealul este, desigur, într-o cultură mare sau într-o cultură mică, ca acestea să răspundă, cu mijloace proprii, originale, tuturor marilor întrebări pe care şi le pune umanitatea într-un moment istoric dat. Să dea aceste răspunsuri în mod adecvat, avînd la dispoziţie instrumentele necesare. Ideea lui Vianu era că, în perioada interbelică, România ajunsese o cultură majoră sau pe pragul de a deveni o cultură majoră. Evident, traumatismul comunist a distrus acest început al "majoratului" cultural românesc. Ne aflăm acum într-o situaţie în care, într-un fel, trebuie să reîncepem şi să încercăm să reconstruim ceea ce s-a dărîmat şi a fost devastat timp de aproape 50 de ani.

 Avantajele culturii mici

Sîntem o cultură mică. Iată avantajele unei culturi mici: mai întîi, ea este interesată de alte culturi, de culturile majore, ceea ce se traduce pe plan educaţional în faptul că tinerii învaţă limbi străine, citesc despre alte culturi, capătă termeni de comparaţie, dezvoltă, ideal vorbind, un spirit critic. Asta nu este întotdeauna adevărat pentru culturile mari; de pildă, în SUA, tineretul este foarte ignorant, foarte incult, se învaţă puţine limbi străine, nu există termeni de comparaţie, tinerii au tot felul de mode intelectuale, cum ar fi, de pildă, complexul de mode cuprins sub denumirea de new age, tot felul de teorii vag mistice, vag astrologice, combinate cu manuale de sănătate (mai ales despre cum să te simţi bine şi cum să fii relaxat). În culturile minore, această relaxare nu vine aşa de devreme; dimpotrivă, se pleacă de la o anumită tensiune pe care eu o găsesc potenţial creatoare. Acest avantaj duce la popularitatea în multe cercuri intelectuale a ceea ce se numeşte "cultura generală", iar tinerii din România, inteligenţi, educaţi, capătă o cultură generală pe care nu o au omonimii lor din multe ţări mari. Am citit un articol foarte interesant al lui Horia-Roman Patapievici, publicat în volumul omagial dedicat lui Mihai Şora, în care el discută această problemă, a culturii generale vs. o cultură mai specializată. În acest articol, Patapievici pleacă de la considerarea unor cazuri de filosofi români importanţi, între care şi C. Noica, şi afirmă că aceşti filosofi nu au avut cu cine dialoga în România şi atunci ei au fost admiraţi, cultivaţi de poeţi, de scriitori, de eseişti etc. Aceşti filosofi, cu potenţial de mari filosofi, au devenit nişte influenţe literare, pînă la urmă, din lipsa unei culturi filosofice specializate. Eu aş generaliza această afirmaţie a lui Patapievici şi aş spune că într-o serie de discipline, la ora actuală în România, lipsesc condiţiile unui dialog productiv la nivel înalt, profesionist. Iată un avantaj care se transformă într-un dezavantaj. În cultura modernă specialităţile s-au multiplicat, s-au pluralizat. Atingerea unui nivel de competenţă în acest fel este extrem de important pentru tinerii români.

Cultura română în lume

Aş vrea acum să continuu spunînd cîteva cuvinte doar despre cultura română în dialogul ei cu alte culturi şi cultura română în lume. Pentru realizarea acestui dialog al culturilor există diferite mijloace, întîi mijloacele tradiţionale ­ traduceri, eventual subsidizate, diferite alte forme de propagandă culturală; acestea, în general, sînt ineficace cînd pornesc din ţara care vrea să facă propaganda.

Apoi, o a doua cale pentru dialogul cultural cu lumea este prezenţa în lume a unor scriitori, gînditori, eseişti, profesori de origine română, care reprezintă, fără neapărat să-şi propună acest lucru, România şi cultura noastră. Ei o reprezintă într-un mod paradoxal poate, de pildă cazul lui Emil Cioran, care aici este foarte edificator. Despre Cioran noi ştim că, mai ales după război, în anumite cărţi ale sale, a spus lucruri deosebit de violente, retoric vorbind, în legătură cu originile lui româneşti, cu neantul valah, cu o ţară fără destin şi aşa mai departe. El se bucură acum în Franţa de statutul unei figuri de cult, cum remarca nu demult George Steiner, într-o recenzie de altfel destul de severă la jurnalul postum al lui Cioran, Cahiers, 1957-1972. Un Cioran, apoi un Eugen Ionescu, un Mircea Eliade (al cărui statut este şi el destul de controversat, comparabil cu acela al lui Ernst Junger în Germania, datorită revelaţiilor legate de deriva sa legionară dintre '35-'36 şi 1940). Aceste figuri reprezintă România şi, în măsura în care opera lor este cunoscută, este citită, trezeşte un interes pentru ţară, pentru rădăcinile lor. Şi iată că, într-un fel, se face o propagandă indirectă, prin simpla prezenţă a unor figuri importante, în ochii lumii.

O altă cale de a difuza cultura română în afară şi de a spori într-un fel cunoaşterea ei, prestigiul ei, o constituie o serie de profesori universitari, de origine română, care predau în diferite ţări; avem exemplul lui Sorin Alexandrescu, în Olanda, şi aş da şi cîteva exemple din SUA şi Canada: Virgil Nemoianu, Mihai Spăriosu, Călin-Andrei Mihăilescu, Marcel Corniş-Pop etc. Există chiar şi tineri din generaţia optzecistă care pătrund în sistemul educaţional american ­ am exemplul studentului meu de la Indiana University, Christian Moraru, care îşi va lua doctoratul foarte curînd şi care a obţinut deja un post de profesor-asistent la o bună universitate din North Carolina. În sfîrşit, sînt studenţii doctorali care reprezintă într-adevăr un fenomen extrem de îmbucurător. După cîte am auzit de la diverse universităţi, produc o impresie excelentă, atît în Franţa, cît şi în SUA şi în alte ţări. Cînd îşi iau doctoratele, mulţi dintre ei nu se mai întorc în România sau se întorc şi pleacă din nou. Eu cred că şi acest fenomen este îmbucurător, în ciuda aparenţei. De ce spun asta? Pentru că, din cauza lipsei unei culturi de specialitate disciplinară în România, unii tineri extrem de competenţi, dacă se întorc aici, se plafonează profesional sau chiar intră într-un mediu în care competenţa lor nu mai este deloc valorificată, ceea ce duce la frustrări psihologice şi la o stagnare profesională. Aceşti tineri, după părerea mea, trebuie să continue să se dezvolte profesional. Există întotdeauna speranţa că unii dintre ei se vor întoarce în România, există speranţa că, peste o generaţie sau două, în România se vor putea forma aceste culturi specializate care să poată să ofere un cadru fertil pentru tineretul cu vocaţie.

Aş spune şi un alt lucru şi aici mă asociez ideilor prietenului meu Virgil Nemoianu: atunci cînd vii din afară, îţi dai seama că în genere sînt foarte puţini români în SUA şi în ţările occidentale. Celelalte comunităţi naţionale din Europa de Est sînt mult mai mari şi mai influente. De pildă, în SUA, ca să dau un exemplu foarte semnificativ, sînt aproape 10 milioane de polonezi, sînt milioane de unguri, cîteva milioane de greci şi aşa mai departe, iar comunitatea românească se cifrează la 3-400.000 de oameni. Sîntem o naţiune demografic destul de puternică şi ar fi foarte bine să plece români din România, să se stabilească în străinătate şi să se întoarcă după aceea ­ pentru că mulţi greci, de pildă, din SUA, se întorc pînă la urmă în Grecia, însă ei reprezintă un lobby pentru ţara lor de origine, care este mult mai valoros decît orice altă formă de propagandă. Ideea mea este că emigraţia ­ România a fost foarte mult timp, de-a lungul întregii sale istorii, o ţară de emigraţie ­, care are multiple cauze sociale, economice, politice, nu este un fenomen negativ, ci unul pozitiv, bineînţeles, pînă la un punct.

Aşa că mie mi se pare că o cultură mică, cum este cultura română, se poate afirma internaţional şi poate cîştiga cu condiţia deschiderii. Aceasta e concluzia la care vreau să ajung. Tendinţele opuse care au exponenţi în România de astăzi, noua "dreaptă", spiritualistă, militantă, ortodoxistă etc. ­ toate aceste tendinţe ameninţă o nouă provincializare a culturii române, care ar putea fi fatală.