Urmăresc Gala Premiilor Uniter de la început, din 1991. Întîi a fost emoţia, apoi au apărut dezbaterile aprinse despre cine merită nominalizat / premiat, sentimentul plinătăţii cînd Florin Piersic Jr. a obţinut un premiu de interpretare pentru un spectacol independent, Sex, Drugs, Rock and Roll, făcut în pivniţa de la Green Hours. (De)plinătatea venea din recunoaşterea în mainstream a unui spectacol underground, ceea ce demonstra că prin aceste premii, întreaga suflare teatrală era scanată de grila valorică a unor juraţi atotputernici şi imparţiali, fie ei şi contestabili (ce premiu nu a fost contestat vreodată?). La vremea respectivă, la Gală înmînau premii Gérard Depardieu şi Vanessa Redgrave. Din an în an, Gala a scăzut ca show pînă la o tristă înşiruire de nume, artişti şi sponsori, suferind de o redundanţă spectaculară plictisitoare (îi înţeleg pe cei care au adormit în faţa televizoarelor, poate chiar în studioul TVR).

Mult mai gravă însă decît degradarea ceremoniei ca spectacol este căderea în derizoriu a distincţiilor. Premiile Uniter au rămas mici faţă de realitatea teatrală pe care pretind că o reprezintă. Nominalizările se fac an de an pe aceleaşi cărări bătătorite ale teatrului de „artă”, spectacole ample, de scenă mare, cu decor masiv, texte de tip clasic în teatre de stat, finanţate de la buget, ignorîndu-se (voit?) tendinţe noi în dramaturgie sau regie, afirmate prin cotloanele mai mult sau mai puţin luminate ale spaţiilor independente sau uneori, chiar pe scene de stat. Juriile au rămas încremenite în concepţii care par să îmbrăţişeze ideea că ceea ce trebuie nominalizat / premiat, prin urmare apreciat, are neapărat un (pseudo)glamour care se traduce prin somptuozitatea imaginii. Lecţia dată de cinematografie nu a folosit. Filmul românesc a avut succes afară cu peliculele minimaliste şi originale ale lui Mungiu & comp., nu cu metaforele preţioase şi demodate ale lui Piţa sau Danieliuc. Aşa se face că spectacolele „cinematografice” ale lui Cristi Juncu pe textele lui Neil LaBute, unele cu remarcabile interpretări actoriceşti, nu au „luat ochii”. Programul de dramaturgie personală şi arhivare a istoriei recente, dezvoltat constant de tangaProject (Capete înfierbîntate, Moses Stories, Ich Clown), notabil ca demers, prin tematica şi valoarea scriiturii, cît şi prin cîteva interpretări (Alexandru Potocean în Capete înfierbîntate sau Andrei Şerban, actorul, nu regizorul, în Ich Clown) a fost complet ignorat. Acestea sînt doar cîteva exemple recente, nu singurele. Să se fi gîndit cineva din Uniter că s-ar putea institui şi alte premii care să cuprindă realităţi teatrale noi, dacă acestea nu pot fi integrate distincţiilor existente sau că o interpretare bună poate fi şi într-un spectacol la MNAC sau la recent aruncatul în stradă CNDB, nu numai pe scena cît stepa Rusiei a TNB?

Premiile UNITER funcţionează doar pentru o parte a teatrului, deşi se pretind „ale breslei”. Un refresh asupra concepţiei fiecărei categorii de premii şi a sistemului de premiere în ansamblu se impune cu necesitate, altfel decalajul între Uniter şi realitate ar putea atinge pragul absurdului. Un refresh trebuie aplicat şi Galei, care suferă cumplit de provincialism şi desuetudine cu veşnicul amfitrion, discursuri protocolare şi momente stîngace sau penibile de entertainment. Încremenirea într-o formulă spectaculară din ce în ce mai degradată transformă eleganţa în morgă. Eternitatea e plictisitoare, iar cînd e asociată spectacolului, devine nocivă.

În plus, anul acesta nominalizările au plonjat direct în haos. Cum spuneam, orice premiu nemulţumeşte cu siguranţă pe cineva, dar de data asta s-a întrecut măsura. S-au nominalizat de-a valma spectacole valoroase şi palide mediocrităţi. Cu ce criterii de apreciere au operat membrii juriului în condiţiile în care diferenţele de valoare între spectacolele nominalizate au fost şocante? Care mai este valoarea premiilor Uniter în această situaţie?

Am tot respectul pentru artiştii implicaţi în vreun fel sau altul în Gala Uniter din acest an, dar nu premiile primite le dau valoarea. Excelentă sinteza făcută rapid după ceremonie de criticul de teatru Miruna Runcan: „Gala e la televizor şi-o văd mătuşile participanţilor din studio. Teatrul e oriunde altundeva.”. Dixit.

Oana STOICA e critic de teatru şi jurnalist.