"Cum să transmiţi adevărul tău altuia?" - interviu cu Dorli BLAGA
(Apărut în Dilema, nr. 308, 25-31 decembrie 1998, la tema "Dosarul dosarelor")
V-aş pune, întîi şi-ntîi, o întrebare care pare simplă: ce simţeaţi cînd v-aţi hotărît să citiţi dosarul la Securitate al tatălui dvs. sau ce vă aşteptaţi să găsiţi acolo?
Înainte de toate, nu am avut eu iniţiativa să văd aceste dosare. Împrejurările m-au pus în situaţia aceasta. Lucrurile au început în momentul în care domnul Măgureanu a publicat o listă de manuscrise originale din diverse dosare. Cu asta, ca un bulgăre de zăpadă s-a declanşat toată chestiunea. Cînd m-a invitat domnul Măgureanu să văd dosarele tatei, deşi nu exista nici o lege pe atunci, am dorit să profit de ocazie. Ceea ce a declanşat cercetarea a fost în primul rînd faptul că domnul Bălu mi-a cerut să-l ajut să obţină diferite documente. Cum lucram la Senat, am făcut demersurile prin Comisia de Cultură, condusă atunci de domnul Eugen Vasiliu şi domnul Bălu a obţinut aprobarea. Cam tot atunci doamna Ana Blandiana începuse să organizeze serios Muzeul de la Sighet. Am aflat de la ea, prin doamna Stoian care lucrase la Muzeul Literaturii, că ar dori să facă în acel muzeu şi o vitrină Blaga cu documente. Nu era suficient să arăţi că pînă în '62 Blaga nu a fost publicat, trebuiau alte lucruri acolo, la Sighet. Prin Ana Blandiana şi prin Alianţa Civică am obţinut aprobările necesare şi am mers, în 1999, la arhivele SRI, unde există şi sală de lectură. E departe, atîta tot. Dar acolo am văzut alte dosare ale tatălui meu decît cele pe care le primisem de la dl Măgureanu. Fiecare dintre noi am avut surprize şi semne de întrebare. Aveam o legitimaţie cu care intram. După aceea, domnul I. Bălu a început să publice, fără să ne consultăm, documentele pe care le descoperise el. E foarte bine că a făcut asta, mai ales că lucrarea sa în patru volume, Viaţa lui Lucian Blaga, este extrem de documentată; nu sînt de acord însă cu "istorioarele", uneori imaginate, cu care autorul leagă documentele. Domnul Bălu nu a respectat convenţia iniţială pe care o avusesem, ca eu să văd lucrarea înainte de tipărire, în faza de corectură, eventual pentru a-i da unele sugestii. Nu am văzut nici un volum. Şi atunci am trimis un material la Apostrof, cumva în completarea articolelor lui I. Bălu, pe care mi l-a publicat Marta Petreu, sugerîndu-mi să intru şi eu în cartea deja anunţată de Ion Bălu, Lucian Blaga supravegheat de Securitate. Domnul Bălu a fost de acord şi chiar m-a invitat să fac capitolul final al cărţii, cu date biografice despre tata. Acesta a fost începutul, nu c-aş fi vrut eu, am fost aproape forţată.
S-a întîmplat să fie aşa fiind vorba de un mare scriitor, de viaţa căruia sînt interesaţi şi cititorii, nu doar familia... Însă, dumneavoastră aţi văzut, din cîte ştiu şi dosarul profesorului Bugnariu...
Acuma, cum să vă spun... Şi la Măgureanu cînd m-am dus, dosarele au fost altele decît cele pe care le-am văzut apoi la SRI. Atunci lumea nu era lămurită cu toată tehnica şi metodele de lucru ale Securităţii. Unele lucruri m-au şocat, deşi eu ştiam foarte bine că tata fusese urmărit. Era un şir de nume de agenţi care raportau sub nume false despre el. La un moment dat mi-am dat seama cine este una dintre cele care dădeau note, dintr-o greşeală a ofiţerului de Securitate, care i-a dat numele. Ofiţerii făceau sinteze după notele informative ale agenţilor, iar unul, greşind probabil, i-a dat numele agentului. Foarte tare m-a şocat şi punerea mea sub urmărire, direct, de către un ministru adjunct de la Interne. Desigur, el primise dispoziţie de la partid.
Cînd se întîmpla asta?
Cu două săptămîni înainte de a publica tata primul articol în Contemporanul, în aprilie 1960. M-a şocat fiindcă era un ordin al acestui ministru, Hollinger. Pentru cei care am făcut ştiinţe tehnice acesta este un nume cunoscut, exista o culegere de probleme şi exerciţii foarte bine făcută, pe care trebuia să o lucrezi de la cap la coadă. M-am tot întrebat ce-o fi asta, Hollinger, am şi întrebat vreo două, trei persoane, apoi am lăsat-o baltă... Acuma cred că se făceau că nu ştiu, unii... nu mai trăiesc nici ei acum.
Spuneaţi că aţi avut confirmarea că eraţi urmărită de Securitate, prin '60...
Nu ştiu foarte bine cum s-a făcut. Eu am confirmare de la SRI că am dosar, iar cînd l-am cerut, CNSAS a primit adresă că nu se găseşte, că ar fi fost transferat în '75 la nu ştiu ce unitate militară... Bănuiam încă de atunci că sînt urmărită.
Cum vă refaceţi acele momente din viaţă, cum vă gîndiţi la ele?
Primele dosare le-am văzut la Măgureanu în iarna dintre '94 şi '95. Nu intenţionam să scriu despre asta, dar chestiunea asta cu Hollinger m-a pus pe gînduri şi nu m-am luminat decît parţial, prin '98, cînd încă lucram la Senat. În Adevărul am citit, pe două pagini mari, despre cazul doctorului Plăcinţeanu. Acolo l-am descoperit pe Hollinger, citind cu mare interes articolul. Acest Hollinger era ministru adjunct la Direcţia "Filare, Urmărire" şi, fiindcă lui Dej nu-i conveneau relaţiile doctorului Plăcinţeanu cu Lica Gheorghiu, au făcut o înscenare, iar Hollinger l-a pus sub urmărire. În materialul publicat în Adevărul era toată povestea, dar şi o depoziţie din '68, cînd a fost reabilitat şi Pătrăşcanu şi Plăcinţeanu. Era o depoziţie a lui Hollinger care era atunci în '68 la pensie, colonel, locuind undeva foarte aproape de noi, în Piaţa Sahia. El povesteşte cum a procedat în cazul dr. Plăcinţeanu.
Să vă spun, cînd ne-am mutat în această locuinţă [Bugnariu, în notiţele lui din 1966 scrie "fără ajutorul partidului"], fiul meu trecea în clasa a doua primară. Toţi copiii din cartier, drăguţi şi cuminţi, normal ştrengari, mergeau la aceeaşi şcoală generală. Aşa s-a creat un cerc frumos de prieteni, care se menţine şi acum. Şi viitoarea mea noră, Odette, o fetiţă foarte dulce şi atunci, făcea parte din acest cerc. Au crescut, îşi organizau petreceri ca adolescenţi. Acum, copiii lor se cunosc. De ce menţionez toate acestea? Atunci cînd, în 1998, am citit în Adevărul despre cazul "Plăcinţeanu" foarte uşor mi-am dat seama că fetiţa lui H. venea la noi în casă şi o mai întîlnesc şi acum la nora mea. Ciudată e viaţa şi istoria!... N-am nici un resentiment, mai curînd eu mă simt stînjenită, e o fiinţă amabilă şi drăguţă, n-are nici o vină, de abea se năştea , cînd tatăl ei mi-o făcea... desigur la ordin.
Cînd aţi descoperit dosarele, aţi identificat pe cineva?
În dosarele soţului meu, din '65, exită trei informatori principali. Îi ştiu pe toţi. Confirmare de la CNSAS am pentru unul, dar şi CNSAS ştie cu exactitate cine sînt, dar nu pot da încă o confirmare, din diverse motive.
Spuneaţi, în cartea dumneavoastră, că aţi încercat să reduceţi resentimentele la cote... omeneşti, acceptabile...
Da, chiar am reuşit... Oricum, H. a zăcut mulţi ani paralizat. Nici nu ştiu ce fel de om a fost, am auzit mai tîrziu că îşi petrecea toate vacanţele la Mănăstirea Agapia. Mie nu a apucat să-mi facă rău. Din dosarele pe care le-am citit [Blaga şi Bugnariu], mi-am dat seama că eu nu conveneam deloc unora din partid. Probabil au aşteptat ca Blaga sau Bugnariu să se dea pe brazdă, dar n-au făcut-o nici unul. S-ar putea să fi existat o intenţie de a ne strica căsătoria... Mai tîrziu l-au urmărit pe Bugnariu... Institutul unde lucram eu era direct subordonat Cabinetului 2, aşa încît le-am spus la CNSAS să ceara dosarul meu de la arhivele Comitetul Central, fiindcă Elena Ceauşescu avea Securitatea ei... (acum se vor putea consulta, ce nu s-a distrus, la Arhivele Naţionale).
Există această părere, că ar trebui să ne gîndim la viitor, să depăşim faza lustraţiei, eventual în cazul marilor personalităţi lucrurile să stea altfel...
Eu cred că în cazul personalităţilor publice este necesară o studiere amănunţită. Există teme de cercetare la CNSAS, foarte interesante, care pot lumina o mulţime de lucruri. Şi eu doresc să fac o asemenea cercetare, însă în cazul "Bugnariu", nu în cazul Blaga, fiindcă sînt convinsă că el apare şi în alte dosare..., ale altora, care veneau la noi.
Şi pentru ceilalţi, cei care nu sînt persoane publice?
E problema fiecăruia, după cum simte personal. Eu am înregistrat reacţii aşa de ciudate după ce am studiat dosarele, după ce am scris şi am vorbit la televiziune... Reacţii extrem de diferite şi ciudate ale unor oameni apropiaţi: unii m-au considerat curajoasă, alţii erau curioşi, alţii consternaţi. Alţii se temeau de CNSAS. "Nu e Securitatea, nu e SRI-ul, le-am spus, nu are de ce să vă fie frică". Sînt cercetători, au sală de lectură, este o instituţie istoric importantă. Foarte drăguţ a fost Solomon Marcus: ne-am întîlnit undeva la o instituţie, a venit la mine şi m-a întrebat cum arată dosarele, ce e în ele. Şi eu i-am povestit că citisem într-unul din '65 al lui Bugnariu cum eu venisem de la Moscova de la o şedinţă CAER şi i-am adus lui S.M. nişte materiale de la un sovietic care se ocupa de traducerea cu calculatorul. "E totul consemnat acolo, i-am spus, cum am vorbit la telefon, cum ne-am dat întîlnire, cum aţi venit la noi. E tot". El era senin, nu avea nici un resentiment. "După ce terminaţi ce aveţi de făcut, mergeţi cu mine", am mai adăugat, "pînă la colţ, la tramvaiul 20, şi vă arăt în ce direcţie să o luaţi". I-am arătat şi a zis: "Acuma mă duc!", dar senin, fără nici o umbră de resentiment, era chiar foarte bine dispus... Aşa sînt reacţiile omeneşti...
Da, în funcţie de propriul trecut, de ce bănuieşte, sau nu bănuieşte...
La emisiunile de televiziune e mai greu. Mie nici nu-mi place să vorbesc în public, de asta nici nu am făcut carieră didactică. Am fost, totuşi, la nişte emisiuni, cu Ticu Dumitrescu, pe care l-am încurajat mereu. Apoi, CNSAS-ul m-a luat prin surprindere, nici n-am ştiut că se deschide sala de lectură, iar după ce am ieşit am fost din nou surprinsă de nişte reporteri. În emisiunea cu doamna Hossu-Longin m-au studiat unii telespectatori, dacă fac pauză de respiraţie sau nu între cuvinte. Mi s-a părut ceva revoltător. E greu să vorbeşti, vorbeşti cum poţi, şi ce le păsa dacă fac sau nu pauză de respiraţie. Contează, în asemenea situaţii, ce spui . Cu doamna Hossu-Longin am făcut un plan, apoi ea a făcut filmul, care, în prima variantă avea o introducere care nu se lega. Mi-am manifestat nedumerirea, oricum în varianta a doua, realizatoarea mi-a pus finalul, convenit la început unde eu vorbeam exact despre oamenii care fuseseră alături de Bugnariu în 1965.
Pentru prezent, pentru societate, ce înseamnă asumarea acestui trecut, înţelegerea lui pe bază de documente? Cunoaşterea lui poate linişti spiritele, sau dimpotrivă? Cum se poate consuma această energie negativă moştenită din trecut?
Mie nu mi-a fost deloc uşor, nici să citesc dosarele, nici să scriu despre ele. Despre al lui Bugnariu chiar am scris cu întreruperi. Cum să transmiţi adevărul tău altuia? Am reuşit totuşi să scriu şi abia după aceea m-am simţit bine, fiindcă mi-am făcut datoria, m-am eliberat. Nişte lucruri trebuiau spuse...
Să vă spun ceva, recitesc acum o carte de Blaga, cenzurată crunt în anii '70. Atunci, primul "cenzor" ca editor, eram eu, voit. Acum cartea a apărut necenzurată la Humanitas [Izvoade]. O citesc ca un om liber , degajat. E bine, e miraculos...
Aşa trebuie acum citite cărţile dar şi "dosarele", fără crispări, uneori cu umor, liber, degajat...
