“Cultura românească, deşi este copilul inteligent şi talentat al familiei, a fost trimisă la colţul străzii să se descurce. Şi nu se descurcă la colţul străzii!”. Cu aceste fraze începe “expunerea de motive” a Legii privind timbrul cultural, adoptată tacit de Senat şi aflată în dezbatere la Camera Deputaţilor.
 
Această retorică gogonată ţine loc şi de studiu de impact, şi de studiu de fezabilitate, şi de orice altceva. Atît pot scoate din ei cei 84 de iniţiatori (deputaţi şi senatori) ca “viziune” asupra culturii române? Două fraze patetice?
 
Cultura nu e deloc “la colţul străzii” (decît, poate, în minţile celor care nu o frecventează). În ciuda tuturor dificultăţilor tranziţiei, a fondurilor insuficiente alocate de la bugetul de stat şi a lipsei de politici culturale pe termen lung, libertatea de după 1990 a adus o efervescenţă culturală reală. Şi rezultate cît se poate de consistente, mult mai bune decît oricînd. Cel mai important rezultat este că România a intrat pe harta lumii din punct de vedere cultural. Filmele româneşti sînt premiate an de an la marile festivaluri, s-au tradus în cîţiva ani sute de cărţi la edituri străine, în România vin, an de an, mari scriitori şi artişti străini, există pictori români cu o bună cotă internaţională, muzicieni români fac turnee şi cîntă alături de mari orchestre din lume, graficieni români sînt invitaţi la importante evenimente arstistice ş.a.m.d. Editurile româneşti au rezistat eroic în faţa crizei, apar multe cărţi bune şi sîntem “la zi” cu traducerile din alte literaturi. Teatrul cunoaşte o efervescenţă interesantă, alături de cel instituţionalizat existînd trupe independente active şi inovatoare. Şi exemplele pot continua.
 
Ce lipseşte pentru ca lucrurile să meargă cu adevărat bine? Trei lucruri: politici culturale inteligente, cu bătaie pe termen lung, o legislaţie care să stimuleze cultura şi o putere de cumpărare mai mare a consumatorilor, astfel încît oamenii să poată cheltui mai mulţi bani pe “bunuri culturale”: să cumpere mai multe cărţi, să meargă mai des la teatru ori la film, să facă turism cultural pentru a vizita muzee ori pentru a participa la festivaluri etc. Cu miniştri ai Culturii schimbaţi de cîte două ori pe an şi cu parlamentari care se exprimă ca într-o telenovelă proastă (“cultura a ajuns la colţul străzii”) nu avem aşa ceva. Avem, în schimb, iniţiative legislative negîndite, nepregătite, făcute pe colţul mesei de nişte oameni care au pretenţia că se pricep.
 
Expunerea de motive a proiectului de lege privind timbrul cultural continuă astfel: “Timbrul cultural poate, însă, rezolva problema existenţei ei [a culturii], dar poate rezolva şi evaziunea fiscală existentă acum prin comercializarea produselor de artă (carte, tablouri, obiecte de artă, CD-uri, DVD-uri, bilete de spectacole etc.)”. Pe scurt, proiectul de lege prevede aşa: toate produsele culturale (cărţi, bilete la spectacole, DVD-uri, CD-uri, tablouri etc.) vor fi prevăzute cu un timbru cultural, plătit – evident – de cei care le cumpără. Ca la alcool şi la ţigări. Banii rezultaţi astfel vor merge către uniunile de creatori (Uniunea Scriitorilor, a Compozitorilor, a Arhitecţilor, a Artiştilor Plastici etc.), după ce respectivele organizaţii se vor duce la minister să-i ceară (căci, evident, banii se vor aduna centralizat, la ministerul Culturii).
 
Aşadar, cei care ţin în spate producţia culturală – adică oamenii care scot bani din buzunar pentru a cumpăra cărţi, a merge la spectacole etc. – vor fi taxaţi suplimentar. Producătorii de bunuri culturale şi intermediarii (de pildă, vînzătorii de bilete la spectacole şi concerte) vor avea costuri suplimentare pentru a cumpăra în avans numitele timbre şi pentru a implementa sistemul. Prin urmare, cultura devine mai scumpă pentru cei care au nevoie de ea. Ca să ce? Ca să se strîngă bani pentru uniunile de creatori – nişte instituţii mai degrabă conservatoare, nereformate, care îşi fac treaba mai bine sau mai rău (dar asta este altă discuţie) şi care nu vor trebui să dea seamă despre felul în care cheltuiesc aceşti bani.
 
Ce rezolvă, aşadar, legea timbrului cultural? Nimic. Îi pune pe consumatorii de cultură să scoată mai mulţi bani din buzunar. Asta în timp ce în alte ţări europene există tot felul de înlesniri fiscale pentru bunurile culturale, inclusiv posibilitatea deducerii din impozitul pe venit a unor cheltuieli legate de educaţie şi cultură. Care va fi efectul principal al legii, dacă va fi adoptată? Orice bună gospodină îl poate prevedea: consumul cultural va scădea, pentru că oamenii vor putea cumpăra mai puţine cărţi, discuri, bilete la spectacole şi muzee de aceiaşi bani. Mai simplu spus – aşa, ca “la colţul străzii” – cărţile, discurile, DVD-urile, biletele la teatru, film, concerte vor fi mai scumpe.
 
Dacă ar fi vrut cu adevărat să ajute la finanţarea mai bună a culturii, senatorii şi deputaţii ar fi trebuit să găsească soluţii pentru a aduce bani din altă parte, nu tot de la cetăţenii care oricum plătesc pentru bunurile culturale. Bunăoară, din încasările loteriei (căci prevederea conform căreia un anumit procentaj din încasările loteriei mergea la Administraţia Fondului Cultural Naţional a căzut, iar acum AFCN abia îşi duce zilele, deşi devenise o instituţie funcţională). Sau din privatizări. Sau – de ce nu? – din timbrele pe alcool şi tutun. Sau ar trebui revizuită legea sponsorizării, care e destul de meschină şi nu le oferă prea multe avantaje firmelor care sponsorizează cultura. Sau ar trebui revizuită legislaţia fiscală cu privire la posibilitatea oricărui cetăţean de a dona o parte din venituri către organizaţii culturale.
 
Legea timbrului cultural, aşadar, nu va rezolva nimic. În schimb, va complica viaţa entităţilor din sistemul cultural şi îi va pune pe consumatorii de cultură să cheltuie mai mult ori să se mulţumească cu mai puţin. Iniţiativa legislativă nu are nicio fundamentare financiară, nu e însoţită de vreo estimare a costurilor şi beneficiilor, nici de un studiu de impact. E o simplă “găselniţă” a unor onorabili senatori şi deputaţi care au trecut pe la colţul străzii şi li s-a părut că văd cultura pe acolo. Nu, nu e acolo. Cultura e în altă parte.
 
Articol apărut pe Blogurile Adevărul.