Acest capitol face parte din volumul Holocaustul la periferie. Persecutarea și nimicirea evreilor din România și Transnistria în 1940-1944, coodonatori: Wolfgang Benz și Brigitte Mihok, traducere din germană de Cristina Grossu-Chiriac, Editura Cartier, Colecția Cartier Istoric.
Autorii prezenți sunt cercetători renumiți ai holocaustului din România, Germania, Marea Britanie și SUA. Articolele referitoare la holocaustul din România tratează diferite aspecte ale prigoanei în Transnistria și reflectă discuția actuală privind responsabilitatea română și germană.
Mai mult detalii aici.

Volumul va fi lansat vineri, 14 mai 2010, ora 18.00, la Librăria Cărturești Verona.


William Totok
| Cultul lui Antonescu și reabilitarea criminalilor de război

Prăbușirea ideologiei naţional-comuniste în 1989 a marcat nu numai sfârșitul dictaturii ceaușiste în România, ci, de asemenea, și surescitarea unui nou naţionalism. Schimbarea nu a creat numai puncte de pornire pozitive pentru construirea relaţiilor democratice, ci a scos la iveală și amintirea unor personalităţi istorice controversate, zeci de ani în șir tabuizate sau prezentate distorsionat. Sistemul naţional-comunist al lui Ceaușescu, după cum se știe, a favorizat emoţii etnice, pentru a distrage populaţia de la problemele societăţii. Românocentrismul promovat de aparatul propagandistic, exprimat mai ales în istoriografie, literatură și cultură, după 1989 s-a dezvoltat spre o ideologie suprapartidară și s-a oferit forţelor restauratoare nemijlocit drept instrument clasic de diversiune.
Odată cu căderea vechiului regim, s-a prăbușit și cultul personal, și mitul legat de acesta al „conducătorului” paternalist Nicolae Ceaușescu. Tutelarea și colectivismul fals s-au transformat în vacuumul nostalgiei posttotalitare. Nu a durat mult până când presa, partidele și organizaţiile extremiste nou-formate l-au readus din trapă pe mareșalul Antonescu drept figură imaculată de identificare naţională.

Cercetările preliminare privind tendinţele de reabilitare începute după revoluţie au fost efectuate încă în timpul lui Ceaușescu în literatură și, ceva mai ezitant, și în istoriografie. Într-un roman publicat în 1975, Ion Antonescu era prezentat drept patriot, mare om de stat și figură tragică. Până atunci caricaturizat ca un strigoi al istoriei, în această prezentare romanţată a unui politician măcinat de griji, dubii și mici slăbiciuni omenești, dictatorul militar fascist a căpătat aura de victimă a unor condiţii istorice vitrege. Prin acest roman autorul oferea un portret convingător și credibil al lui Antonescu, corespunzător imaginii totalitare naţional-comuniste.

Cadrul depărtat de realitate și tragic al noii imagini a lui Antonescu confirma fatalismul istoric român adânc înrădăcinat, precum și prejudecata că România ar fi fost întotdeauna lăsată în voia sorţii de către Vestul nerecunoscător. Conform acestei concepţii, în Evul Mediu România ar fi apărat Occidentul de invazia hoardelor păgâne. Nu în zadar acest clișeu istoric cu largă circulaţie apare și în celebrul ordin de zi al lui Antonescu din 22 iunie 1941, când a izbucnit războiul împotriva URSS:

„V-am făgăduit din prima zi a noii Domnii și a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţă; să șterg pata de dezonoare din cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleţii voștri.
Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna.
Ostași, vă ordon: treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmașul din Răsărit și Miază-Noapte. Dezrobiţi din jugul roșu al bolșevismului pe fraţii noștri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbuna a Basarabilor și Codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre. Plecaţi azi pe drumul biruinţei lui Ștefan cel Mare. Înainte! Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aici strajă dreptăţii și zid de apărare creștină. Fiţi vrednici de trecutul românesc!”

Tendinţele de a-l reabilita pe Ion Antonescu și, împreună cu el, pe alţi foști criminali de război au decurs în patru faze.

Prima fază a transformării radicale (1990-1992)

Caracteristică pentru această fază de transformare a fost cultura politică precară a societăţii civile, înflăcărarea diversiunilor naţionaliste și încălzirea conflictelor etnice, precum și reanimarea tradiţiilor ultranaţionaliste în cadrul noilor grupări, organizaţii și partide xenofobe și antisemite. Un alt factor a fost nostalgia crescândă și transfigurarea naţional-comunismului, precum și un vehement „anticomunism postcomunist”.

Creșterea aprecierii istorice a dictatorului militar și aliat al lui Hitler, Ion Antonescu, a început chiar din primele luni de după schimbarea regimului. Politica xenofobă a lui Antonescu în acești ani servea ca model publicaţiilor, grupărilor și partidelor extremiste, fiind folosită ca ajutor argumentativ în conflictele cu minorităţile (maghiari, romi, evrei). Deja la 27 ianuarie 1990, ziarul local „Renașterea bănăţeană” cita dintr-o scrisoare plină de ură, în care se spunea cuvânt cu cuvânt: „Eu aș lua aceleași măsuri contra ţiganilor ca și Antonescu”. Prin „măsuri” se subînţelegea deportarea și nimicirea romilor în Transnistria.

În articole de omagiere, dedicate lui Antonescu în aproape toate ziarele române, fostul dictator era transformat în figură de identificare naţională. Cu ocazia a 45 de ani de la executarea sa (1 iunie 1946), în presa română a apărut un flux de articole. Multe ziare îl numeau „personalitate complexă”, un „mare patriot” și „luptător antibolșevic”. Însă nu s-a scăpat niciun cuvinţel despre holocaust. În Parlamentul român, cu ocazia acestui „jubileu”, a avut loc chiar și o oră festivă, iniţiată de istoricul și pe atunci deputatul Petre Ţurlea. În timpul minutului de reculegere, doar deputaţii Uniunii Democratice a minorităţii maghiare nu s-au ridicat în picioare.

Săptămânalul bucureștean „Expres magazin” din 25 iunie 1991 declara drept „constatare fundamentală” faptul că România în niciun caz nu ar trebui considerată putere fascistă, deoarece România nu a avut niciodată intenţia „de a cuceri pământ străin”: „Campania din Est a fost un război contra unui agresor. Niciun român nu-l consideră pe Antonescu fascist. Un motiv pentru reabilitarea sa este lupta pentru reîntregirea ţării. [...] Așa-numitul proces al marii trădări a fost o parodie. [...] Din documentele cunoscute până acum, se vede clar că el nu a promovat o politică antievreiască. În comparaţie cu alte ţări, în România evreii nu au fost nici nimiciţi, nici internaţi în lagăre de exterminare”.

Protestele marelui rabin român contra campaniei antisemite a publicaţiilor de extremă dreapta i-a adus în mod paradoxal reproșul din partea publicaţiilor declarate democratice că tocmai prin atitudinea sa neîngăduitoare acesta ar turna apă la moara antisemiţilor.

Conform sondajelor, 11% din populaţia română erau de acord că minoritatea evreiască era atacată de presă, în cazul minorităţilor germană și sârbă câte patru, în cazul ungurilor 24 și în cazul romilor, chiar 41%6.

În ziarele și revistele radical naţionaliste – în primul rând, în săptămânalul „România Mare”, fondat în 1990, și în gazeta antisemită instigatoare „Europa”, cu apariţie din 1991 –, dar și în publicaţii ale opoziţiei democratice, apăreau articole în care regimul lui Antonescu era prezentat drept inofensiv, totodată fiind preamărit. Diferite asociaţii și grupări, ca partidul de extremă dreapta „România Mare” sau „Liga mareșalului Ion Antonescu”, cereau cu insistenţă reabilitarea oficială a fostului dictator. În mai multe cărţi hagiografice au fost omagiate „realizările extraordinare ale marelui patriot”.

Din 1990 până în 1992, au existat puţine voci critice care se opuneau public cultului lui Antonescu. Politicieni care nu erau agitatori de extremă dreapta, de exemplu, președintele nou-fondatului Partid Naţional-Liberal (PNL), Radu Câmpeanu, prolifera o imagine a lui Antonescu înpodobită cu mituri istorice. Expunerile lui Câmpeanu vor fi citate aici în mod reprezentativ, deoarece și până astăzi ele apar regulat drept argumente când e vorba de disculparea politică a regimului Antonescu.

În 1991, Câmpeanu a declarat că ar fi normal să fie reabilitat Antonescu: el ar fi fost un mare român. Dictatura lui Antonescu ar fi fost mult mai echilibrată și mai moderată decât alte dictaturi și nu s-ar fi făcut vinovată de excese antisemite. De fapt, Antonescu chiar a protejat comunitatea evreiască de exterminare, consideră Câmpeanu, deoarece deportările ar fi avut loc doar din partea Transilvaniei de Nord, ocupată de unguri. Astfel, România și guvernarea Antonescu nu pot fi făcute responsabile în niciun caz pentru cele 400 000 de victime ale deportării și, în afară de aceasta, cifra ar fi un neadevăr istoric.

A doua fază a consolidării structurilor democratice (1992-1996)

În această perioadă de timp s-a format un naţionalism consensual, adică naţionalismul în diferitele sale variante s-a transformat într-un liant ideologic suprapartidist. În pofida polarizării politice crescânde a societăţii și a unui eșichier politic corespunzător, domnea o relativă înţelegere când era vorba de modelele de interpretare a perioadei anterioare anului 1944. În discursul ideologic al unor partide, precum și în interiorul unor grupări interculturale, acest lucru se exprima prin scepticism elitar vizavi de drepturile și libertăţile tuturor oamenilor și vizavi de sistemul democratic de factură vestică. Discursul naţional a devenit tot mai mult marcat de idei creștin-ortodoxe fundamentaliste.

Răspândirea teoriilor conspiraţiei mergea mână în mână cu crearea unei martirologii naţionale, în care direcţiile de șoc antisemite nu puteau fi trecute cu vederea. Regimul Antonescu a trecut printr-o mutaţie devenind simbol al martiriului prin excelenţă, evreii, din contra, fiind defăimaţi ca importatori și rentieri ai comunismului.

Campania de reabilitare a lui Antonescu a continuat cu aceeași vehemenţă. Conform articolelor din presa română, Parchetul intenţiona, la începutul anului 1992, să iniţieze procedura de revizuire a sentinţei din 1946. Aceasta a provocat protestele politicienilor de peste hotare. Senatorii americani Alfons d’Amato și Christopher Smith au cerut președintelui Iliescu, în mai multe scri­sori, să întreprindă ceva la televiziunea publică contra antisemitismului înfloritor, contra campaniei de reabilitare, contra glorificării lui Antonescu și a altor criminali de război și să ia măsuri contra înălţării altor monumente lui Antonescu, după ce deja în 1993 la Slobozia și în 1994 la Piatra-Neamţ fuseseră inaugurate monumente în memoria dictatorului.

Reacţiile din străinătate l-au determinat pe publicistul de extremă dreapta Traian Golea să scrie un pamflet, prezentând o sinteză a dezbaterii iniţiate în 1990. Argumentele lui Golea, inspirate din teoria conspiraţiei, se bazează pe afirmaţia că „reprezentanţii noii ordini” și-ar fi fixat ca scop „nimicirea României”. După Golea, Antonescu nu ar putea fi numit „fascist” și „criminal de război”, pentru că dorea numai și numai să recucerească Basarabia și de aceea ar fi încheiat alianţa cu Germania hitleristă. Golea care, împreună cu fratele său Ion, era membru al Legiunii, a încercat prin scrierea sa să dezvinovăţească și Garda de Fier de reproșul „fascismului”, aducând ca argument că Legiunea nu ar fi fost condamnată, ci „achitată” în cadrul procesului criminalilor de război de la Nürnberg13. Aceasta dat fiind faptul că niciun legionar nu ar fi fost implicat în crimele de război.

Golea consideră că holocaustul evreilor români ar fi o exagerare de rea-voinţă, pusă în circuit de decedatul mare rabin Moses Rosen, constatările analogice ale laureatului Premiului Nobel pentru Pace Elie Wiesel fiind prezentate drept rezultatul unor „fantezii bolnăvicioase”. Măsurile represive, operate de Antonescu contra „unor evrei”, sunt motivate de Golea prin atitudinea comunistă și antiromână a acestora. El făcea referinţă la scrierile revizioniste, apărute după 1990, ale unor istorici ca Gheorghe Buzatu sau Larry Watts, din cartea căruia, în 1994, în cadrul unui parastas pentru dictator într-o biserică din București, au fost citite fragmente în care aliatul lui Hitler era disculpat. „Atitudinea lui Antonescu împotriva ilegalităţii în general și a crimei în special era un aspect fundamental al personalităţii sale, și datorită ei evreimea română de sub jurisdicţia sa nu a fost supusă lichidării sistematice, sprijinite de stat, holocaustului…”, scrie Watts în cartea sa, în care îl portretizează pe Antonescu ca pe un naţionalist iluminat, care s-ar fi opus să dea evreii români pe mâna naziștilor.

Regimul politic postcomunist sub Ion Iliescu a fost tot atât de puţin interesat de revizuirea obiectivă a trecutului apropiat ca și de confruntarea cu fascismul românesc. Această atitudine a promovat radicalismul politic, xenofobia, mentalitatea de „ţap ispășitor” de factură naţionalistă și, nu în ultimul rând, revizionismul. De aceea, învinuirile erau însoţite întotdeauna de atacuri emoţionale contra „altora”. Pentru ororile de nedescris ale comuniștilor au fost culpabilizaţi în primul rând evreii, exact ca și pentru lipsurile posttotalitare, provocate de prăbușirea sistemului economic comunist. Aveau trecere nu discursul analitico-critic sau dezbaterile obiectiv-raţionale, ci judecăţile arbitrare dubioase, „dezvăluirile” senzaţionale, afirmaţiile nedovedite. Cu formula clasică, încărcată emoţional: „evrei=comuniști=francmasoni=plutocraţi=capitaliști” se putea explica totul, dar în fond nu putea fi dovedit nimic. Consecinţa a fost o xenofobie latentă, o istoriografie șovină, mituri naţionale nou-create, precum și un fundamentalism antidemocratic și antivestic.

A treia fază a schimbării elitei politice (1996-2000)

Această etapă a început odată cu venirea la putere a președintelui creștin-democrat Emil Constantinescu și a unei coaliţii pestriţe, din care făcea parte și Uniunea Democratică a Minorităţii Maghiare. S-a constatat intelectualizarea discursului radicalilor de dreapta și apariţia „noii drepte”. Paralel cu aceste evoluţii, a crescut numărul cerinţelor de a-l reabilita pe Antonescu și pe susţinătorii săi, precum și pe foștii legionari fasciști, ca victime ale comunismului. Dezbaterile aprinse din acei ani s-au concentrat asupra egalităţii dintre naţional-socialism și comunism, politica antisemită a lui Antonescu fiind prezentată inofensiv, contestată sau trecută sub tăcere.

În 1997, procurorul general al României a anunţat reabilitarea a șase miniștri din guvernul Antonescu. Procesul a fost anulat în urma unor proteste vehemente din Vest. Totuși, în 1998, un subsecretar de stat al guvernului Antonescu, Toma Petre Ghiţulescu, a fost reabilitat; un an mai târziu a urmat prim-ministrul Ion Gigurtu (în timpul căruia au fost emise „legile rasiale” române) și în anul 2000, în final, Netta Gheron, ministru al finanţelor pe timpul lui Antonescu.

Venirea la putere a unui președinte creștin-democrat și a unei coaliţii de guvernare în majoritate formată din partide istorice a trezit noi speranţe în rândul celor care-și doreau, prin schimbarea puterii, reabilitarea lui Antonescu. La întrebarea privind procedura de reabilitare a mai multor miniștri din guvernul Antonescu, iniţiată de procurorul general, președintele Emil Constantinescu a declarat că ar fi existat la timpul respectiv anumite „hotărâri juridice eronate”. Printre cei afectaţi ar fi fost și „mari personalităţi intelectuale”, precum profesorul de filosofie Ion Petrovici, care aparţinuse guvernului Antonescu „o scurtă perioadă de timp”. Președintele de atunci Constantinescu opina că nu ar fi vorba de a-i scuti de vină pe cei care ar fi fost condamnaţi din cauza unor „manifestări ale statului totalitar”.
Îngrijoraţi de aceste declaraţii ambigue ale președintelui, cei doi deputaţi americani, Smith și D’Amato, și-au expus din nou părerea, în scrisoarea adresată lui Constantinescu, atrăgând atenţia asupra faptului că reabilitarea ar face dubioase eforturile de integrare ale României în structurile euro-atlantice. Scrisoarea a provocat un val de reacţii negative din partea unor politicieni de la guvernare și din partea unor intelectuali. În cele din urmă, autorităţile române au cedat în faţa presiunii internaţionale: la 22 noiembrie 1997, procurorul general a declarat că dintre cei opt demnitari prevăzuţi pentru reabilitare va fi revizuită doar sentinţa subsecretarului de stat din Ministerul Economiei.

Acţiunea a declanșat dezbateri largi. Intelectualii liberali îi numeau pe foștii demnitari „bărbaţi inteligenţi, respectabili și competenţi”, doi istorici au cerut anularea tuturor sentinţelor de judecată din timpul comunismului. Un senator al Partidului Liberal, Dan Amedeo Lăzărescu, l-a numit pe Antonescu „salvatorul” și „mântuitorul României” și afirma că regimul lui Antonescu nu ar fi comparabil cu guvernările „totalitare de extremă dreapta” ale acelor ani. Fără a menţiona defel legislaţia antisemită și lagărele morţii din Transnistria, senatorul a evidenţiat că Antonescu „nu a dat niciun evreu pe mâna călăilor lui Himmler”, ci unora chiar le-a permis să emigreze în Palestina. Pe cei 51 de miniștri condamnaţi, care „și-au îndepinit onorabil funcţiunile lor administrative”, el i-a numit „nepătaţi moral”. Războiul antisovietic de partea Germaniei hitleriste avea drept scop, după Lăzărescu, doar „recuperarea provinciilor istorice românești (Basarabia, Bucovina și ţinutul Herţa) anexate de URSS”.

Prezentarea arbitrară a tuturor condamnaţilor de după 1944 drept victime ale comunismului a dus la deformări stranii, care au culminat cu omagierea publică a criminalilor de război și a fasciștilor ca eroi anticomuniști. Din cauza atitudinilor critice din presa străină, în 1998 a fost înlăturată placa comemorativă de la închisoarea pentru deţinuţi politici din Sighet, pe care era tăiat în piatră și numele subsecretarului de stat responsabil pentru „românizări”, încarcerat aici, general Eugen Zvidanek. Penitenciarul este astăzi un monument al victimelor comunismului.
În decembrie 1997, președintele Constantinescu a participat la o oră festivă a foștilor luptători ai rezistenţei anticomuniste, la care au apărut și numeroși adepţi ai Legiunii, în uniformă. Printre iniţiatorii manifestării era și fostul luptător al rezistenţei, Ioan Gavrilă Ogoranu, care până la moartea sa, în 2006, a fost președinte al Partidului de extremă dreapta Pentru Patrie. La acţiunile comemorative ale organizaţiilor luptătorilor rezistenţei desfășurate în fiecare an, participanţii se salutau conform tradiţiei legionarilor, cu mâinile ridicate, și cântau imnurile Gărzii de Fier.

La înmormântarea lui Ogoranu, reprezentanţii organizaţiei extremiste de dreapta „Noua dreaptă” au ţinut garda de onoare. Pe catafalc, trupul neînsufleţit a fost acoperit cu steagul verde al Legiunii.

În pofida protestelor internaţionale, propaganda pentru Antonescu și regimul său a continuat. În 1998, a fost reabilitat subsecretarul de stat din guvernul Antonescu, Toma Petre Ghiţulescu; la începutul anului 2000 a urmat ministrul finanţelor Netta Gheron, aflat în post de la 1 aprilie până la 23 august 194425; în 1999 a avut loc și reabilitarea prim-ministrului Ion Gigurtu, responsabil pentru „legile rasiale” introduse în 1940.

Un punct culminant al acestei evoluţii a fost ora festivă organizată în Parlament în 1999, cu prilejul aniversării a 53-a de la executarea lui Antonescu. Cu această ocazie, deputaţii partidului România Mare și un deputat al Partidului Țărănesc Creștin-Democrat au solicitat reabilitarea oficială a mareșalului. Creștin-democratul l-a numit pe Antonescu „un luptător anticomunist fără compromi­suri” și „un mare patriot român” și a cerut fondarea unui ordin „Mareșalul Antonescu” pentru merite deosebite în lupta contra „revizionismului maghiar”.

Faza postcomunismului neoliberal (din 2000)

Această fază a început în anul 2000 și marchează până astăzi viaţa politică a României. Partidul România Mare (PRM), care s-a angajat în primul deceniu de după 1989 pentru reabilitarea regimului Antonescu, la alegerile din 2000 a obţinut circa o treime din mandatele din Parlament. În 2001, PRM a cerut chiar sanctificarea lui Antonescu. În pofida unei schimbări de curs filosemitice, operată din motive de tactică electorală, în 2004 a continuat campania în favoarea lui Antonescu și a altor foști extremiști de dreapta, condamnaţi după 1944.

Pentru a nu periclita integrarea României în NATO și în UE, la sfârșitul anului 2001 guvernul a promis să înlăture toate monumentele lui Antonescu din spaţiul public, să redenumească străzile care-i poartă numele și să emită o lege care să pedepsească orice propagandă fascistă. În cele din urmă, guvernul român a interzis, printr-o ordonanţă de urgenţă (31/2002), fondarea organizaţiilor fasciste, rasiste sau xenofobe. O comisie internaţională de experţi, formată în octombrie 2003, a fost însărcinată să întocmească un raport cu privire la holocaustul din România. În concluziile raportului (2004) se menţionează printre altele că, pe lângă Germania, numai România ar fi fost implicată într-o măsură comparabilă în masacrarea evreilor. Numărul victimelor indicat în raport constituie între 280 000 și 380 000 de evrei, iar cel al romilor este estimat cel puţin la 11 000 de persoane.

Ultima fază a acestui lanţ evolutiv marchează, pe de o parte, un punct radical de schimbare a atitudinii reprezentanţilor oficiali ai statului și ai clasei politice în privinţa tendinţelor de reabilitare, iar, pe de altă parte, se observă o intensificare a propagandei revizioniste. Reprezentanţi influenţi ai breslei istoricilor se încăpăţânează în continuare să-l califice pe dictatorul fascist cel mult ca „personalitate controversată”. La această concluzie unanimă au ajuns mai mulţi istorici care au preferat să-și mascheze printr-un sondaj adevărata părere sub un așa termen spongios29. Tocmai această atitudine renitentă a multor istorici români a dus la deformări inconsistente și interpretări false ale criminalului de război și ale aliatului antisemit al lui Hitler, Antonescu, transformat în „martir naţional”, „erou antibolșevic” și „victimă nevinovată a comunismului”, care, după cum a dovedit Jean Ancel, este responsabil pentru moartea a cel puţin 410 000 de evrei români și ucraineni.

Pentru a pune capăt propagandei, în primăvara anului 2002, guvernul român a hotărât să interzică prin ordonanţă de urgenţă organizaţiile fasciste. Atât negarea holocaustului, cât și glorificarea criminalilor de război s-au făcut pasibile de pedeapsă. O primă consecinţă a ordonanţei a fost redenumirea străzilor, precum și înlăturarea statuilor lui Antonescu, ridicate în unele orașe. Un an mai târziu a fost decisă instituirea unei comisii internaţionale pentru studierea holocaustului în România, care a prezentat rezultatele activităţii sale în 2004 într-un raport final. Printre recomandările formulate de comisie numim aici doar cererea de a anula reabilitarea a doi ofiţeri condamnaţi, criminali de război, Radu Dinulescu și Gheorghe Petrescu.

Ion Coja, care s-a înfăţișat între timp ca președinte al Ligii pentru Combaterea Antiromânismului (LICAR), a anunţat instituirea unei contracomisii, care ar publica rezultatele propriei cercetări cu privire la holocaust. Într-un text prezentat drept scrisoare deschisă adresată președintelui SUA, George Bush, Coja neagă din nou holocaustul de care se fac responsabile autorităţile române. Totodată, Coja învinuiește evreii de sporirea antisemitismului din România și enumeră cinci motive pentru aceasta: presiunea străină „asupra românilor”, de a-l considera pe Antonescu drept criminal de război; „faptul” că reprezentanţii înalţi ai Partidului Comunist și ai aparatului represiv din perioada 1944 până în 1964 au fost preponderent evrei; „rolul nefast” al evreilor din timpul evenimentelor din decembrie 1989, cunoscute ca „Revoluţia furată”; participarea evreilor la privatizările dubioase ale economiei românești de după 1990; „atacul demografic” asupra „intereselor vitale” ale României prin încetăţenirea secretă de către autorităţile competente a 450 000 de evrei cu scopul de a „înrobi” statul suveran român „capitalului mafiot internaţional, majoritar evreiesc”.

La începutul lunii mai 2008, Curtea Supremă de Casaţie a României a dat curs contestaţiei Parchetului și la 6 mai 2008 a casat reabilitarea parţială a dictatorului fascist Ion Antonescu și a 20 de colaboratori ai săi, pronunţată de Curtea de Apel de la București.

În anul 2006, Curtea de Apel a considerat că punctul de acuzare ridicat în timpul procesului din 1946 privind „crimele contra păcii” nu ar fi fost justificat. În prima fază a celui de-al Doilea Război Mondial, România a vrut doar să recucerească ţinuturile anexate în 1940 de sovietici, Basarabia și Bucovina de Nord. De aceea participarea României la atacul asupra Uniunii Sovietice ar fi fost legitimă.

Procesul de revizuire a fost iniţiat de Șerban Alexianu, fiul fostului guvernator al Transnistriei, Gheorghe Alexianu. Fiul lui Alexianu a încercat nu numai să obţină prin judecată reabilitarea tatălui său, ci să impună de asemenea și retrocedarea averilor sale sechestrate.