Ce potriveală! Aceasta se întîmplă să fie cea de-a 600-a poveste ce vede foşnetul unei pagini din Dilema! Trecut-au anii, consumatu-s-au atîtea evenimente, oameni sau polemici, dar un lucru rămîne nesmintit: în prima poveste suprapusă pe care o publicam aici (pe la începutul verii lui 1998), era vorba despre gîlceava unor intelectuali cu lumea – iară acum, 15 ani şi 600 de poveşti mai tîrziu, dacă aş vrea, tot despre aşa ceva aş vorbi: despre gîlceava unor intelectuali! Pentru că, ce-ar fi Parisul fără românii care să se-mpungă pe-acolo?!

Dar uite că nu vreau! Prefer să vă scriu despre sentimentul cosmopolit al fiinţei flanînd pe marile bulevarde... Să vă povestesc despre vitrinele librăriilor... Şi despre un Salon du Livre a cărui invitată de onoare România fuse. Da, da, cunosc: vreo cîţiva cititori ai acestor rînduri (precum Matei Martin – veţi spune) aşteaptă să afle, din modestele mele cuvinte, cam ce mai poartă în primăvara asta franţuzoaicele – fie ele mai tinerele sau mai puţin studente. Doar că eu, oripilat de atîta frivolitate expectativă, nu-s tentat să dau curs acestor divagaţii. Nu, nu şi nu! Nici un cuvînt despre ce poartă anul acesta pariziencele!
Pentru că am observat, în rîndurile unor amici, o ispită de a împărţi activitatea ICR-ului în epoci distincte – un fel de „era noastră” vs „înaintea erei noastre” –, voi face precizarea că mi-a fost dat să ajung la acest Salon (şi, implicit, la ICR Paris) şi în l’ancien régime, şi sub noua conducere. Fiind în aceleaşi relaţii şi cu fostul director, ca şi cu actualul – decente, zic eu –, nu pot decît repeta o banalitate pe care toţi o spunem, dar n-o aplicăm: personalizarea instituţiilor noastre este semn de imaturitate. Da, uneori, „omul sfinţeşte locul”; sau un şef poate fi mai bun decît altul; sau unul are şansa unui buget mai mare etc. Dar locul/instituţia va fi zdravăn/ă abia atunci cînd va funcţiona mulţumitor, indiferent de cine o conduce. Şi, intersectîndu-mă eu cu ICR-ul încă de pe cînd era Fundaţie, am, mai curînd, motive de optimism.
...Nu, nu şi nu! V-am spus să nu mai insistaţi! Nu-l mai împingeţi în faţă pe Matei Martin, că degeaba: tot nu am de gînd să comentez despre ce poartă în primăvara asta pariziencele! Am zis!
 
Cum fu la Salonul de carte de la Paris (2)
Revin, aşadar: ca şi în alţi ani, am fost iar impresionat de strădania unor angajate/angajaţi ai ICR-ului de a face cît de cît ordine într-un nod de probleme – umane sau tehnice – pe care participarea la un astfel de bairam intelectual le presupune. Şi, pentru că tot avem farmecul de a fi latini şi levantini în ceea ce priveşte iasca supărărilor noastre interne, trebuia să se producă şi această întîlnire de gradul III între invitaţia de la Paris – cartea românească, oaspete de onoare – şi neliniştea de-acasă. Nu-mi permit să spun cine are dreptate şi cine nu. Ci doar voi spune că de mult n-am mai trăit asemenea bucurii: precum cea din clipa în care, lăsîndu-mă eu purtat de sunetul paşilor ce-mi mîngîiau asfaltul pe Blv. Saint Germain şi privind în jur la ce mai poartă anul ăsta franţuzoai... rectific... Şi privind în jur la ce rase de cîini mai sînt scoase la plimbare, numai ce văd în vitrina unei librării... Nu una... nu două... ci vreo 29 de titluri româneşti: de la compendii de istorie, pînă la romane, de la clasici, pînă la romancieri din generaţia Polirom. Mai fac şapte paşi, dau în Blv. Saint Michel... iar priveam la ce mai poartă în primăvara asta franţu... pardon!... Şi priveam în zare la coroana neînfrunzită a pomilor din Jardin de Luxembourg, cînd... Ce să vezi?... Altă librărie... Altă vitrină... Alte şi alte (şi parţial aceleaşi) cărţi de autori români.
 
Sau: în pavilionul românesc din Salon, doar ce vorbeam ceva cu distinsul Basarab Nicolaescu (voi reveni la persoana sa; imaginaţi-vă, mi-a prezentat-o pe Afrodita! – detalii săptămîna viitoare) şi numai ce văd apropiindu-se de noi un individ cam francez – după vorbă – şi cam abţiguit – după mirosul respiraţiei şi după vinişoarele mov din obraji. Şi ce zice acest din urmă domn: „Cumva autorul Teodorovici este pe-aici? I-am citit o carte şi mi-ar face plăcere să-l cunosc.” Cum Lucian Dan T. era pe-acolo, sper că s-au întîlnit. Sau: numărul mare de oameni veniţi şi dimineaţa – în sala mare a ICR-ului – şi seara, la Salon, la prezentarea pe care Principele Radu a făcut-o unor volume dedicate Regelui Mihai şi Reginei Ana.
Cum spuneam, iată ce s-a purtat în primăvara asta la Paris: ceva incidente de orgolii de Bucarest şi o mare curiozitate franţuzească la adresa literelor româneşti. Din punctul meu de vedere, a doua e mai importantă.
...Iar în privinţa pantalonilor negri sau gri, scurţi de pînă-n genunchi, pe care-i poartă pariziencele peste ciorapi în astă primăvară, nu mai daţi vina pe Matei Martin – a fost şi el la Salon, şi ştia deja! (va urma)