La Bucureşti, Festivalul Enescu nu se dezminte. A început cu doi mari muzicieni care au ridicat sala în picioare. Admiraţia pe care publicul o are pentru Barenboim e depăşită doar de afecţiunea pe care o simte pentru Radu Lupu. 
 
1.Debutul Festivalului a avut loc într-un context mediatic aproape extatic. Encomioanele din toate direcţiile la adresa celor doi protagonişti ai primei seri, Daniel Barenboim şi  Radu Lupu, nu au avut limite în ultimele zile. Pe bună dreptate! M-am bucurat mult să văd în toată presa noastră articole despre cei doi, care mai de care mai experte (efortul absolut lăudabil al fiecărui autor de a se documenta era vizibil). E un salt imens spre bine! Cînd a venit acum doi ani la Festivalul Enescu, tot cu Staatskapelle (a cîntat, atunci, absolut fabulos Mozart şi Bruckner), primirea mediatică a fost ceva mai limitată şi cînd a venit pentru prima dată la Festival, acum vreo 12 ani, cu Chicago Symphony, aproape nimeni în presa generalistă – cît o fi fost ea de quality – nu prea ştia cine e Barenboim deşi, în lume, era deja un superstar.  Astăzi, toată lumea românească ştie cine e Barenboim şi care îi este valoarea. Excelent! Aşadar, e greu să mai adaugi ceva la cele scrise deja despre cei doi sau despre excelenta orchestră Staatskapelle din Berlin. Şi, mă grăbesc să adaug, fiecare rînd laudativ e bine meritat.
 
2.Înainte de a comenta ceea ce s-a întîmplat în sala Palatului la debutul Festivalului, aş vrea să mai mărturisesc o excelentă impresie: publicul. A fost cald, receptiv, atent, cunoscător. Nu s-a mai tuşit în micile pauze dintre mişcări ca la sanatoriul TBC, nu s-au mai auzit telefoane mobile, iar numărul celor care au venit după începerea concertului forfotind să-şi caute locul s-a diminuat spre zero. Eu, unul, nu fac un mare caz dacă se aplaudă între mişcări. Ştiu că pentru mulţi e un păcat strigător la cer, dar mie nu mi se pare că este o greşeală atît de mare de ”protocol” pe cît se zice. Totuşi, m-am bucurat să văd cît de disciplinaţi au fost spectatorii în privinţa asta: practic nimeni nu a mai aplaudat înainte ca lucrarea interpretată să se încheie. Şi cînd a venit momentul aplauzelor, generozitatea publicului a fost copleşitoare. Aşa se face că publicul a primit ceea ce dorea, trofeul său, encore-ul: Radu Lupu ne-a lăsat să privim puţin orizontul fascinant al interpretării pe care o dă Sonatei ”Patetica”, cîntînd mişcarea a II-a din ea, iar Staatskapelle a răspuns aplauzelor care nu se mai terminau cu două momente: Sibelius (Vals trist) şi Ceaikovski (Poloneza din Evgheni Oneghin).
 
Citiţi articolul integral pe Blogurile Adevărul.