Lista europeană e destul de lungă: Le Pen în Franţa, Carl Hagen în Norvegia, Jörg Haider în Austria, Umberto Bossi în Italia, Vladimir Meciar în Slovacia, partidul lui Pym Fortuyn în Olanda, Christoph Blocher în Elveţia, Istvan Csurka în Ungaria, Andrzej Lepper în Polonia şi ultimul sosit, Tomislav Nikolici, în numele Partidului Radical Sîrb, al cărui lider real, Vojislav Seselj, e la Haga, unde urmează să fie judecat sub acuzaţia de a fi înfăptuit crime de război. În alegerile democratice desfăşurate în ţările respective, partidele conduse de aceşti lideri şi considerate extremiste au cîştigat importante procente, iar formaţiunile democratice nu au cum să nu ţină seama de "voinţa populară" exprimată în acest fel. Temele lor, o emigraţie selectivă, securitate, autoritate, sînt reluate de toţi candidaţii şi, probabil, acesta este efectul cel mai pervers al masivului vot extremist.

Explicaţia conform căreia aderenţa la discursul populist se datorează crizei economice şi sărăciei unor oameni fără reflexe democratice, incapabili să vadă substratul promisiunilor demagogice nu acoperă realitatea politică europeană a acestui început de mileniu. Dacă succesul demagogiei radical anti-politice din ţările post-comuniste se poate explica prin disperarea victimelor tranziţiei, în ţările Europei occidentale - bogate, cu o democraţie pe care ne place s-o credem consolidată - opoziţia e alcătuită din membrii clasei mijlocii, nemulţumiţi de evoluţia lumii moderne, de efectele globalizării, de integrarea europeană, speriaţi de primejdiile aduse de valul de emigranţi.

În Estul Europei, liderii populişti folosesc discursul naţionalist, impregnat de nostalgiile "comunismului tîrziu" (departe de lozincile internaţionalismului proletar al începuturilor), ei promit că vor lua de la bogaţi şi vor da săracilor şi îi vor stîrpi pe duşmanii - într-un fel sau altul oameni din afara "poporului", străinii răi şi hoţi şi slugile lor - reinstaurînd tipul de autoritate care în trecut a adus gloria neamului. În Vest, discursul populist respinge statul şi în special fiscalitatea, instrumentul folosit de administraţie pentru realizarea politicilor de integrare ale săracilor din vecinătate sau de pe alte continente, atraşi de bogăţia autohtonilor. Şi aici străinul este duşmanul, dar dacă în Est el este pus pe rele, bogat sau escroc, în Vest el este tot pus pe rele fiindcă este sărac şi înclinat în mod natural spre delincvenţă.

În Serbia au votat cu radicalii muncitorii deveniţi şomeri din cauza privatizărilor, profesioniştii din clasa mijlocie aruncaţi în mizerie de război şi refugiaţii sîrbi din Bosnia, Croaţia şi Kosovo. În Elveţia, electoratul lui Blocher este alcătuit din agricultori şi meşteşugari, din xenofobi şi frustraţi, alături de antreprenori de succes. Liderii populişti preferă să conducă Mişcări, Fronturi, Ligi, nu partide: formaţiunile situate în afara instituţiilor politice le permit abordarea retoricii antipoliticianiste, ascensiunea unor personalităţi adesea excentrice şi excesive scoase, prin adeziunea populară, de sub incidenţa tribunalelor sau a diagnosticelor psihiatrice. Ei se adresează unui popor imaginar, consolidat de jocurile de-a realitatea oferite de televiziuni.

"Măcar ei sînt sinceri - se spune -, ei afirmă tare şi în public ceea ce toată lumea gîndeşte şi nu îndrăzneşte să rostească din cauza ipocriziei sociale a cărei ultimă expresie este corectitudinea politică". E o sinceritate moderată, pentru că după ce se epuizează excitaţia momentului electoral, nimeni nu recunoaşte că a votat cu formaţiunile extremiste. Dezorientarea şi insecuritatea sînt sentimente incomode şi liderii populişti, persoane cu profilul unor bărbaţi curajoşi şi virili, dau de înţeles că îi vor contamina cu aceste calităţi pe toţi aderenţii lor. Dar oricît de mare ar fi o ţară, în ea nu încap mase de bărbaţi curajoşi şi virili. E suficient unul singur. "Cel mai" îi reduce pe ceilalţi la condiţia de laşi impotenţi. Un pensionar elveţian, venit din Croaţia în urmă cu 40 de ani, acum în posesia tuturor hîrtiilor necesare, a fost unul dintre puţinii care spune de ce a votat cu extremistul Blocher: "Ştiţi, Stalin le-a dat tuturor un serviciu. Ştiţi ce înseamnă democraţia? Puterea poporului, asta înseamnă" (Die Wochenzeitung). Stalinism în Elveţia? Cum spunea şi bancul, "Se poate, dar ar fi păcat".

Aparut in Dilema veche, nr.1, 15 Ian 2004