Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Trenul lui Lenin de Catherine Merridale, trad. de Petru Iamandi, aflat în curs de apariție la Editura Litera, colecția „Kronika“.

În 1917, războiul din Europa părea să nu se mai termine vreodată. Ambele tabere căutau arme, tactici și idei noi pentru a sparge blocajul care distrugea el însuși continentul. Un mic grup de oameni din guvernul german a avut o idee genială: de ce să nu provoace și mai multă confuzie într-o Rusie din ce în ce mai haotică aranjînd ca Vladimir Ilici Lenin, cel mai notoriu dintre extremiștii revoluționari, aflat în acel moment în Elveția, în siguranță, să meargă acasă?

Trenul lui Lenin de Catherine Merridale recreează călătoria extraordinară a lui Lenin din exilul comod la Zürich, de-a lungul unei Germanii în pragul dezintegrării din cauza privațiunilor războiului și spre nord, către granița Laponiei şi primirea entuziastă pe care i-o pregătiseră mulțimile revoluționare în Gara Finlanda, din Petrograd.

****

Germanii i‑au numărat, i‑au privit îndeaproape și le‑au cîntărit din ochi bagajele. Probabil o mișcare calculată, ca să le arate rușilor cine făcea legea acolo. După ce s‑au declarat satisfăcuți, ofițerii au scos micul grup din clădirea gării fără nici o explicație. Afară, locomotiva aștepta, scoțînd deja aburi. Berlinul își respectase întocmai angajamentul. Era o călătorie care avea să valoreze atît de mult, ca resurse și timp, încît germanii ar fi fost în stare să pregătească saltele din puf și șampanie la discreție, însă exilații solicitaseră locuri ieftine, ceea ce și primeau. Singurul vagon din lemn, vopsit în verde, avea trei compartimente de clasa a II‑a și cinci de clasa a III‑a, două toalete și un compartiment de bagaje pentru coșurile emigranților. Acesta avea să fie faimosul tren sigilat, deși, ca măsură de securitate, trei dintre cele patru uși au fost încuiate după numărarea călătorilor. 

A urmat un moment jenant în care rușii și‑au disputat compartimentele. Ca să le facă pe plac, Lenin și soția lui au fost de acord să ocupe primul dintre cele trei compartimente de clasa a II‑a din față. Celelalte două au fost date familiilor cu femei și copii, începînd cu Ghiorghi Safarov și soția lui, Valentina, Inessa Armand și Olga Ravici. Acestea s‑au instalat împreună cu Radek în compartimentul din spatele celui ocupat de Lenin, în timp ce Zinovievii s‑au alăturat altor două cupluri în următorul. Restul și‑au luat locurile de la clasa a III‑a, resemnîndu‑se cu perspectiva oaselor înțepenite și a aerului îmbîcsit. Escorta germană stătea în spate. Ca să creeze iluzia că rușii nu vor lua contact cu inamicul, între compartimentele acestora și restul vagonului a fost trasă o linie cu creta. Singura persoană care putea trece peste ea era elvețianul Fritz Platten, devenit omul de legătură oficial al celor din vagon. 

În vreme ce trenul se îndrepta încet spre nord, Lenin privea pe geamul întunecat, o figură modestă, într‑un costum prăfuit, cu degetele mari vîrîte în buzunarele de la vestă. Dincolo de reflecția lui vedea că pădurile de anini înverzeau. În ciuda umbrelor tot mai lungi, deslușea grîușorul galben și anemona albă, primele flori sălbatice care anunțau primăvara. Valea se lățea, deschizîndu‑se spre terenuri cultivate. Elveția dispărea în dîra de abur, huruitul ritmic al trenului încurajînd o senzație de bine, un avînt dat de importanța misiunii. Starea de spirit era relaxantă, hipnotică, dar, înainte ca Lenin să i se abandoneze total, trenul a frînat, făcîndu‑l să iasă din transa de moment. Deși se înnopta, trenul părea să fi oprit sub o stîncă de dimensiuni monstruoase, Hohentwirl, un vulcan stins, înalt de peste 600 de metri, ca o piramidă ieșită din comun în lumina tot mai cenușie. Avînd în vîrf ruinele unei fortărețe din secolul al X‑lea, menite să apere granița, era principala atracție a orașului Singen, unde rușii urmau să‑și petreacă noaptea. Aproape de gară se înălța o fabrică, martoră a forței de nestăvilit a modului de producție capitalist. La fel de impunătoare și de brutală ca orice fortăreață, scopul acestui colos era de a produce un număr nesfîrșit de pachete cu celebra pudră de supă Maggi. 

Vagonul rușilor a fost tras pe o linie secundară, iar escorta germană a plecat la culcare. Fabrica era închisă noaptea, pe pajiștile și în pădurile de dincolo de ea domnea liniștea, iar orașul dormea. Compensînd parcă, o parte dintre călători făceau mult zgomot. Huruitul trenului îl acoperise, acum, însă, Lenin îi auzea pe cei din compartimentul de alături foarte bine. Pe drum cîntaseră fragmente din Marseilleza. Acum pereții răsunau de hohote de rîs, amestecate cu vocea de bariton a lui Radek și cu cea ascuțită a Olgăi Ravici. Veselia era stimulată de berea germană pe care Planitz și Bühring o cumpăraseră de la un magazin din oraș și o trecuseră peste linia trasă cu creta (la care se adăugase o grămadă de sendvișuri) ca cină pentru musafirii lor. 

Lenin nu era tipul care să tolereze dezordinea de nici un fel. A mormăit ceva, apoi a bătut în perete. Nu avea cum să scape de zgomot; nici măcar nu putea coborî ca să‑și dezmorțească picioarele. Acolo, în Singen, în prima lor noapte de călătorie, Lenin a formulat celebrele lui reguli privind comportamentul în tren. Prima regulă transforma somnul între anumite ore într‑o chestiune de disciplină comunistă, neopțională, devenind datoria bolșevică a tovarășilor. Ca măsură adiacentă, Lenin a încercat s‑o trimită pe Ravici într‑un compartiment mai îndepărtat. O nedreptate crasă, mai ales fiindcă Radek fusese cel mai zgomotos. Ravici a fost salvată de cei din compartiment, iar Lenin, neavînd de ales, a revenit în compartimentul lui și a închis ușa. După ce au terminat de mîncat sendvișurile, rușii de alături au început să șoptească, să se foiască și să‑și înăbușe chicotele. 

Și să‑și scoată țigările. Încă de la început, Lenin interzisese fumatul în compartimente și pe coridoare. Întrucît nimeni nu avea voie să iasă la o țigară, soluția era singura toaletă din zona rusă (cealaltă, în capătul vagonului, era teritoriu german). Curînd, s‑a format o coadă imposibilă, călătorii care voiau să folosească toaleta în scopul ei normal fiind obligați să aștepte procesiunea de fumători. Soluția liderului bolșevic (pe care Radek o boteza „munca de partid“) a fost să le dea fumătorilor bilete de „clasa a II‑a“, iar celorlalți bilete de „clasa I“, avînd dreptul să intre primii. Deși măsura a redus zgomotul din fața ușii liderului, Radek și tovarășii lui au continuat să se contrazică ore în șir despre importanța relativă, în termeni filosofici, a necesității fizice. Nimeni nu a dormit prea mult. Zorii i‑au găsit pe ruși cu oasele înțepenite și nervoși – cu ochii roșii, văitîndu‑se, și cu gura uscată. Cînd trenul s‑a pus în mișcare, la ora 5:00, acoperind cîntecul mierlelor cu sirena și pufăitul locomotivei, mișcarea legănată trebuie să fi venit ca o mare ușurare.