Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un frament din autobiografia lui Anthony Quinn, Păcatul originar. Volumul, tradus de Monica Andronescu, se află în curs de apariție la Editura Nemira, în colecția Yorick” de arte ale spectacolului.

Anthony Quinn (1915-2001) a fost unul dintre actorii de film marcanți ai secolului XX și cel mai important actor latino-american care a făcut carieră la Hollywood. De origine maxicană, s-a mutat în SUA împreună cu părinții și în anii 1930 a devenit interesat de actorie, primul său rol în fiind în Parole din 1936, după care a urmat The Milky Way, în regia lui Harold Lloyd. Avea să joace apoi o mulțime de roluri, alături de creatori consacrați, devenind un adevărat star în special după realizarea filmului Viva Zapata!, în regia lui Elia Kazan, creație pentru care a fost recompensat cu Premiul Oscar pentru Cel mai bun actor în rol secundar. Un an mai tîrziu, iubitorii de film îl vedeau în La Strada, celebrul film al lui Federico Fellini. Printre celelalte creații semnificative de care este legat numele său se numără Lawrence of Arabia, Lost of Life, Lion of the Desert. Destinul îi va aduce, în decursul deceniilor, multe premii și distincții. În 1964, cînd a interpretat rolul Zorba Grecul din filmul omonim al lui Michael Cacoyannis, rol cu care avea să rămînă asociat pentru totdeauna, a primit încă o nominalizare la Oscar.

Așa că am luat un tramvai și un autobuz, pe urmă am mers pe jos pînă la Tower Road, care era la mama naibii. Am avut grijă să ajung la timp, dar poarta era închisă și am sunat. Servitorul a ieșit și i-am spus că domnul Barrymore mă invitase la masă. S-a gîndit probabil că eram doar un alt fan care încerca să intre în casă.

– Domnul Barrymore nu primește niciodată pe nimeni.

Am dat să plec dezamăgit, cînd am auzit vocea lui faimoasă:

– Hei, ticălosule, încotro?

M-am oprit. Idolul meu a venit pînă la poartă, mi-a deschis-o și m-a invitat în casă. Era un palat uriaș și întortocheat. Cînd am pășit înăuntru, m-am oprit să admir o armură minunată de la intrare.

– Bobby Jones mi-a făcut-o pentru Richard al III-lea, a zis Barrymore, uitîndu-se lung la mine. Știi, cînd e gata să părăsească arena, un toreador bătrîn de obicei îi înmînează sabia unui toreador tînăr. Se cheamă „alternativa“, puștiule.

Am crezut că glumește. Mi-a arătat casa. Se auzeau lovituri de ciocan, iar el mi-a spus:

– Nu mă opresc niciodată din construit. Dacă mă opresc, mor.

M-a dus într-o cămăruță, chiar lîngă living. La doi metri pe doi metri jumătate, era o încăpere ciudată. Pereții erau scorojiți. Erau cîteva fotografii pe perete. Într-un colț era o chiuvetă. S-a dus spre ea și a urinat. Mi-a zis în timp ce-l priveam cum se ușurează:

– E camera mea preferată. Îmi aduce aminte de cabinele în care locuiam cînd călătoream în jurul țării.

S-a așezat într-un fotoliu uriaș, tot vechi și plin de pete de grăsime.

– Adu-ne ceva de băut! a strigat la servitor.

Nu știam că el n-are voie să bea. I-a adus un vermut și el s-a întors spre mine.

– Ce bei, puștiule?

Eu nu beam în perioada aceea, dar i-am răspuns:

– Orice aveți.

Mi-au adus vermut și am descoperit că nu-mi plăcea. Barrymore avea o calitate extraordinară. Putea să te facă să te simți acasă imediat, să-ți dea senzația că ești cea mai importantă persoană din viața lui. Am întîlnit doar trei oameni care aveau calitatea asta: Greta Garbo, Aimee Semple McPherson și Katharine Hepburn. Desigur, asta doar dacă te plăceau. Dacă nu, toți trei aveau un remediu despre care Barrymore vorbea adesea – închideau ușa de fier.

În după-amiaza aceea, în timp ce stăteam în cabina lui falsă, m-a felicitat din nou pentru ce văzuse că fac pe scenă. M-a întrebat unde am învățat să-l imit. I-am spus că am văzut multe filme cu el. A vrut să afle totul despre mine. I-am spus destul din poveste. Era intrigat de legătura mea cu Aimee Semple McPherson, pe care el se dusese s-o vadă la Tabernacul. A fost de acord că e una dintre cele mai mari actrițe pe care le văzuse vreodată. Zicea că nicio actriță nu reușise vreodată să țină sala ca ea, în afară de, probabil, sora lui, Ethel Barrymore.

Apoi m-a întrebat cum eram aranjat… Dacă aveam bani să mă descurc. Am ezitat și am dat din colț în colț. Și-a dat seama curînd că sînt lefter.

– Puștiule, mi-a zis, mi-ar plăcea să pot să te sprijin, dar în momentul ăsta consilierii mei au tendința să mă țină la un pas de a fi cerșetor.

Folosea magnific cuvintele. Mi-aduc aminte că a folosit o sintagmă, „tratație filantropică“, pe care am recunoscut-o ca fiind de undeva de la începutul romanului lui Henry Fielding, Tom Jones. A fost încîntat cînd a auzit că am citit cartea. M-a sfătuit insistent să mă duc în Anglia ca să învăț să vorbesc. Regreta că el nu se dusese acolo la studii. De-abia pe la treizeci de ani, cînd Hopkins, marele regizor, l-a distribuit în Hamlet și în Richard al III-lea, a început să-și lucreze rostirea ca să elimine accentul nazal de New York.

A fost foarte vorbăreț în după-amiaza aceea. Am fost fascinate de toate poveștile pe care mi le-a spus. A tot subliniat că rostirea scenică era cel mai important lucru din lume pentru un actor, presupun că asta și pentru că a mea nu se îmbunătățise încă suficient. Mi-a povestit despre prima lui lecție de vorbire.

Se dusese fără nicio tragere de inimă s-o vadă pe Margaret Carrinston, care la acel moment era măritată cu Robert Edmond Jones, unul dintre cei mai mari scenografi din teatru. Ea a arătat spre un bol de pe masă și l-a rugat să ia un fruct în mîini. El s-a întrebat ce dracu’ avea asta cu lecțiile de vorbire pentru care venise. El s-a întins și a luat un măr.

– Ce aveți în mînă, domnule Barrymore?

– Un măr roșu.

– Ce anume?

– Îmi pare rău, nu înțeleg.

– Nu înțelegi? Am un măr roșu în mînă.

Apoi a rîs și a spus că lecțiile lui de vorbire în primele două sau trei săptămîni au constat în a face ca acel măr să sune ca cel mai zemos și mai roșu măr din lume. N-a fost satisfăcută pînă cînd n-a creat nu numai imagistica, ci plinătatea fiecărui cuvînt. Mi-a spus: „Ea m-a învățat să fac dragoste cu cuvintele. Nu te lăsa purtat de emoție, puștiule! Mîngîie cuvintele!“ Nu l-am întrerupt, l-am lăsat să continue. Mi s-a părut că avea nevoie să stea de vorbă cu cineva. Soția lui, mi-a zis, era la cumpărături și cheltuia banii lui cîștigați cu greu. Părea amuzat de toate scandalurile din ziare și sigur că știu despre ce e vorba.

– Puștiule, o să-ți dau cea mai mare lecție de actorie, mi-a zis. Cea mai bună cale de a învăța să fii actor e să citești Doi străini din Alabama de Walt Whitman. E un poem despre două păsări care vin în Alabama primăvara; femela vine să-și facă cuibul și să-și depună ouăle, iar masculul o ajută. Sînt amîndoi teribil de emoționați să-și construiască prima lor căsuță și de-abia așteaptă să le vină pe lume puii. Și într-o zi masculul pleacă după mîncare, iar în noaptea aceea nu se mai întoarce acasă. După ce femela îl așteaptă toată ziua, degeaba, pleacă în căutarea lui, zburînd de colo pînă colo, căutîndu-l peste tot. Dar nu-l mai găsește niciodată. E un poem foarte dureros despre iubirea pierdută.

Și în timp ce mi-l povestea mie, i s-au umplut ochii de lacrimi. Am privit acest fenomenal spectacol cu admirație. Uitase că eram acolo. Trebuie să recunosc că și eu aveam lacrimi în ochi cînd a terminat.

Cînd a observat, a rîs sarcastic și a zis:

– Puștiule, dacă poți să citești poemul ăsta în fața oglinzii, în timp ce stai pe WC, vei fi actor. Așezat pe tron, gol, făcîndu-ți nevoile, recită acest poem. Dacă poți să uiți de defecare și să te pierzi în frumusețea cuvintelor, atunci ești actor.

Am sărit de la un subiect la altul. Părea să mă placă. Părea că vrea să-mi spună ceva, dar nu putea decît prin citate.

– Ați citit Biblia?

– Dumnezeule mare, glumești! Cred că doar tu cu mine și cu papa am citit Biblia pe lumea asta. Știi Cîntarea cîntărilor?

– Da, domnule.

– „Trei lucruri mi se par minunate, ba chiar patru, pe care nu le pot pricepe…“

Și s-a oprit, așteptînd să termin eu citatul. Am continuat timid:

– „Calea vulturului pe cer, urma şarpelui pe stîncă… Dar el a rostit ultimele două versuri.

– Mersul corabiei în mijlocul mării şi calea omului la o fecioară“. În acel moment, a fost Solomon…

Chiar atunci a sunat telefonul. Întreruperea l-a iritat. A ridicat receptorul și a țipat destul de nepoliticos în el:

– Alo!

Întreaga atitudine i s-a schimbat și a spus:

– Sigur, iubirea mea, da, iubirea mea.

Mi-am dat seama că vorbea cu noua lui soție. După ce a închis, m-a întrebat dacă sînt însurat. I-am spus

că nu.

– Ai o iubită?

Am dat din cap că da.

– Să n-ai încredere în niciuna! Nu sînt decît niște vagine care te zăpăcesc.

Mi-a povestit despre numeroasele lui mariaje – cu o oarecare Miss Harris; cu Michael Strange, o poetesă cu care avea o fată pe nume Diana. Mi-a povestit despre Dolores Costello, pe care am simțit c-o iubise cu adevărat. M-a întrebat dacă văzusem vreodată o poză cu ea și i-am spus că da. „Dumnezeule, nu-i așa că e frumoasă?“ Ea se recăsătorise. În mod ciudat, mi-a spus el, s-a măritat cu ginecologul ei. A rîs cinic. „Păcat că n-a fost proctologul ei!“

Nu avea deloc încredere în femei. L-am întrebat ca să-l pun la încercare de ce se căsătorise de atîtea ori și întrebarea a părut să-l deranjeze.

– Pentru că-mi plac pizdele, de-aia.

Folosea ultimul cuvînt foarte liber atunci cînd vorbea despre femei. Despre bărbați, folosea cuvîntul „rahat“ sau „față de rahat“ și-l făcea să sune ca un alint. Le zicea „rahați“ numai celor pe care-i iubea: „rahați“ precum John Decker, W.C. Fields, Roland Young, Thomas Mitchell și Gene Fowler. Am fost foarte fericit cînd m-a inclus și pe mine în rîndul „rahaților“.

Se tot întorcea la subiect, că am talent actoricesc. Și că ar trebui să plec în Anglia să studiez rostirea. A zis la un moment dat că sora lui, Ethel, fusese aproape logodită cu Churchill, care era tot un prieten de-ai lui. Am înțeles de ce amîndoi aveau discursul răsunător și de ce amîndoi păreau să aibă un fel de venerație pentru limbă. Mi-a recitat o listă de cuvinte pe care le iubea în mod special: caritabil, expectorație, defecație, strălucit, minunat. A accentuat fiecare cuvînt și simțeai în fiecare dintre ele o lume întreagă. Apoi a rîs cu rîsul ăla diabolic al lui și a spus că bătrînul Roosevelt și Churchill știau să le folosească.

– Mai degrabă ar fi făcut dragoste cu un cuvînt decît cu o femeie. Poate că asta merge puțin cam departe, dar cred că ar fi remiză. Bietul meu frate, Lionel, folosește cuvintele numai ca să le biciuiască. Le face să sufere.

Apoi a schimbat subiectul și m-a întrebat ce am citit înainte de Biblie. I-am făcut un rezumat, dar l-am lăsat deoparte pe Shakespeare. Știam că mă aflu în fața unui om care cunoștea fiecare cuvînt pe care-l scrisese Shakespeare vreodată. Dar nu m-a lăsat să scap așa ușor.

– De ce l-ai lăsat deoparte pe bătrînul Will?

– Mă sperie. N-o să fiu niciodată în stare să-l joc. Prea mulți oameni au idei despre cum trebuie jucat. Și apoi, e pentru cei care știu foarte bine engleza.

A scos un sunet grosolan, puternic.

– Rahat! L-am băgat eu pe gîtlejurile lor pe Shakespeare la Londra. Într-o zi ar trebui să-l joci pe Othello, puștiule. Othello nu e englez, deși de obicei e jucat de niște poponari englezi. Și-l joacă de obicei ca pe un negru din Harlem. Dumnezeu știe că negrii din Harlem au suficiente probleme. De ce să-i mai împovărezi și cu Othello? Și apoi, nu uita că Othello era arab, african, musulman.

Telefonul a sunat din nou.

– Da, iubito, cobor imediat.

S-a ridicat și mi-am dat seama că întîlnirea se încheiase. M-a condus spre ușă foarte amabil și m-a întrebat dacă am bani să iau un mijloc de transport să cobor dealul. I-am spus că nu am nevoie de mașină, că întîlnirea îmi dăduse aripi.

Cînd am pornit spre ușă, mi-a zis:

– Puștiule, te-aș invita să rămîi la cină, dar din păcate sînt însurat cu o fată tînără, care probabil că și-ar dori imediat să se culce cu tine.

Și a rîs din nou cu rîsul lui ciudat și trist. Eu am zîmbit vag și am ieșit.

– N-am glumit, puștiule! a strigat după mine. Într-o zi o să-ți dau armura asta.

Nu m-am gîndit c-o să-l mai văd vreodată.